Ovidiu Mihăiță, despre Scârț, oameni și topul european: „Birtul e ca o răscruce”
Scârț Loc Lejer e acum pe locul 22 într-un top european al barurilor, deși Ovidiu Mihăiță nici măcar nu știa că cineva venise să-l evalueze. După 17 ani de Scârț, clasamentul îi dă însă ocazia să vorbească despre altceva: de ce avem nevoie de asemenea locuri, ce se întâmplă în ele dincolo de bere și meniu și de ce „spiritul” unui bar nu poate fi făcut de cel care îl deține.
„Spiritul îl fac oamenii locului”
Ce este Scârț?
Eu când am făcut barul ăsta știam că nu există un loc care să-mi placă 100%. Și din cauza că toată viața mea de până atunci mi-am petrecut-o în deplasări, turnee și cum s-ar mai chema ele, am văzut foarte multe locuri. Unele sunt mai faine, altele sunt și mai faine. Altele sunt foarte faine și, din păcate, Timișoara nu avea un loc de genul ăsta, pentru că nu au fost oamenii care să-l facă.
Sigur, lucrurile pot fi judecate și validate și cuantificate și așa mai departe, după multe criterii. Dacă frigiderele sunt destul de reci, cât de bună e cafeaua, cât de bune sunt mesele, cât de deasă e umbra și așa mai departe. Prețurile, și calitatea. și servirea. Vezi că românii pun foarte mare preț pe lucruri de genul ăsta.
Dacă te uiti in comentariile vizavi de Horeca, la o postare cu, nu știu, dacă merge Piedone într-un restaurant și a găsit, nu știu, o goangă în ciorbă, toată lumea spune „Da, ăia ne fură”. Contează, sigur, eu nu minimalizez, dar dincolo de meniu, prețuri, servire, mai există o chestie care este cel mai greu de făcut.
E ca mirosul dintr-o casă. Poți sta într-o cameră de hotel sterilă și să fii cel mai fericit om pentru că ești la cinci stele. Sau poți să tânjești după mirosul bunicii sau al ciorbei de la casa părintească. Eu cred că spiritul ăla e cel mai greu de făcut. Nu îl poți face tu, adică nu l-aș putea face eu aici. Eu pot doar să gestionez felul în care el se poate crea, dar îl fac oamenii locului și oamenii se adună pentru niște motive într-un loc.
De ce vin oamenii la Scârț?
Din mai multe motive. Chiar dacă este un bar nișat, el adună mai multe categorii de public. Am citit niște comentarii la un articol despre topul în care am apărut și spunea cineva că bine că luăm în considerare birturile și bem, dar învățământul e la pământ. Nu are nicio legătură.
Unii vin să bea, unii vin să mănânce, alții vin pentru teatru, alții vin pentru muzeu, alții pentru grădină și au mai multe motive. Dar toate sunt niște nevoi pe care Horeca le poate satisface într-o oarecare măsură, Oriunde pe planeta asta vii să bei, să mănânci, să te simți bine.
Aici nu e neapărat o mâncătorie sau o berărie. Nici măcar nu există un produs care să spui că ăla face locul, că aici se bea bere cu 5 lei și peste tot e 10. Nu-i așa. Oamenii vin din mai multe motive și pe toți îi unește o chestie. Nu știu cum s-o numesc, au un fel de numitor comun. Vor un loc în care să…
În care să fie ei?
Nu să fie ei… Dacă ești tu tot timpul, nu ai nevoie să mergi altundeva să fii altcineva. E greu să ieși în oraș, pentru că tu ești în oraș. Trebuie să ieși un pic din oraș. Și cred că locul ăsta e un pic ieșit din oraș. Pentru că numai dacă te uiți, hai că barul e ca barul, e ca orice bar, are niște frigidere, un draft, un espressor și niște rafturi pe care stau băuturile.
Dar orașul ăsta nu a avut până acum un teatru independent 100% și nu a avut un muzeu, tot așa independent, 100%, care uite deja are 11 ani, ceea ce e foarte mult. Toate există din cauza oamenilor.
Dacă eram în normalitate, nu îmi puneam problema, nu aveam discuția asta. Dar noi am trecut printr-o pandemie, am trecut într-un proces care ar fi putut să ne închidă și acum trecem prin cea mai neagră perioadă pentru Horeca din ultimii 20 de ani.
Se închid foarte multe locații, oamenii nu ies, mă rog. Dar asta înseamnă că încă există publicul care poate susține chestia asta și că partida nu e pierdută, știi? Încă există oamenii ăștia. Dovada, uite, seara asta.
„Birturile nu sunt doar locuri de pierzanie”
Cum e Scârțul de acum față de Scârțul de la începuturi?
E diferit. La fel cum ești tu de când te-ai născut față de cum ești acum. El și-a trăit viața lui normală, timpul real, are o vârstă și se comportă ca atare. La 17 ani încă n-are voie să bea alcool. Deci e pe ceaiuri și pe frappuccino.
Dar aș spune că da, sper să întinerească, să dea în mintea copiilor, odată cu înaintarea în vârstă.
Există cutuma asta, căsătoria este celula de bază a societății. Deci noi ne căsătorim, facem un copil și mergem în linie mai departe. Există instituția asta în care te căsătorești, cea în care naști, dar nu există instituția care face ca oamenii să se întâlnească, știi? Nu este normată. Ministerul întâlnirilor, al cuplurilor, cum vrei să le numești, nu există. Eu cunosc foarte mulți oameni care s-au cunoscut, care au familie, și viața lor de cuplu, de familie a început aici.
Statul omite chestia asta. Pentru stat, birturile sunt doar o chestie unde la final de zi se trage linia și se spune avem în România nu știu câți alcoolici. Nu e numai despre alcoolici! Asta e cea mai mare greșeală. E o etichetă prost pusă. E o etichetă pusă invers, cu alcoolemia scrisă greșit, pentru care noi toți plătim acciză. Birturile nu sunt doar un loc de pierzanie. În birturi se nasc cele mai multe proiecte, cele mai multă prietenii. Nu se nasc nici la coadă, la ANAF, nici la biserică.
Astea sunt niște locuri de întâlnire, mai mult ca la restaurante, pentru că la restaurante nu poți sta cu cineva cot la cot la pult sau la masă să spui „pot să iau scaunele?”. La restaurant stai tu cu soția și cu prietenii pe care i-ai invitat să le faci cinste de ziua ta.
La birt te mai înghesui cu unul, mai stai un pic la coada la budă. E altă dinamică. Cea mai mare greșeală a statului este că minimizează efectul pe care îl poate avea asupra societății chestia asta. Și asta se vede cel mai bine din pandemie până în momentul de față.
A fost o surpriză faptul că v-ați clasat în topul ăsta european al barurilor?
Da, a fost o surpriză, 100% o surpriză. Nu știam că a fost cineva aici. Deci e ca și cum a fost Piedone la tine în restaurant. Tu iei amendă, dar încă servești mâncare și nu știi ce s-a întâmplat. Nu știam nimic. Deci a venit ca meteoritul.
Nu m-a anunțat nimeni pe cale oficială. Mi se pare tare că e incognito. Eu sunt un om care n-am depus proiecte, nu aplic la chestii, nu aștept rezultate, nu depun o foaie undeva și mă uit peste 30 de zile să văd dacă s-a aprobat sau nu. N-am făcut asta niciodată. Și atunci e o surpriză să vină cineva să spune că ai câștigat la loto.
Motivarea e foarte faină și mă bucur că ea e legată de un context istoric al orașului.
Dacă la locul ăsta nu se vede că este 100% conectat cu orașul, nu știu unde se mai vede chestia asta. De asta mi-a plăcut cel mai tare, că eu m-am gândit de foarte multe ori la asta, am făcut-o, dar nu mi-am dat seama că o fac. O făceam așa, nici măcar inconștient, într-un subconștient. E ca orice restaurant românesc rustic, știi? E rustic. Punem o blăniță de oaie pe bancă, o Gabi Luncă sau un Furdui Iancu în boxe, facem meniul românesc, dacic, cu sarmale și cu mici, și viezure împăturit.
Este foarte mișto să aibă specificul local și asta contează foarte mult și aici. știi? Uite, sunt o mie de cafenele care se bat pe cel mai bun preț la espresso și pe cel mai bun preț, la cantitate, calitate, dar n-au specificul local. N-au de unde să-l aibă, pentru că sunt niște cafenele copiate după cafenele de Berlin sau… alege tu orașul, Nu au caracter personal și nu-i vina lor.
Pe mine cel mai tare asta mă incită, să poți să aduni într-un loc care să fie un fel de Babel pentru toată lumea. Mie, birtu’ mi se pare ca scena, poți să faci orice în el.
Până când?
Până când pleacă barmanul acasă și dă afară ultimii clienți, care nu vor să plece. În birt poți să te îmbeți, poți să te întrăgostești, poți plânge, poți găsi prieteni, poți să mănânci, poți să te saturi, poți face cam tot ce fac oamenii. Poți să povestești, poți să râzi, poți să… Trebuie ca el să poată facilita chestia asta.
Într-o Timișoara care a prins o revoluție, într-o Românie măcinată de comunism, în lumea asta în care de la pandemie încoace prețul motorinei s-a dublat, mi se pare că birtul e ca o răscruce. Ar trebui să fie o instituție care să aibă aceeași importanță cum au astea din centru. La birt se merge seara. Ai terminat cu lucrurile lumești, te-ai dus la biserică, ai fost la teatru, ai mâncat, ai ieșit de la job, mă rog, ce ai făcut tu, și te duci și spui, acum mă lăsați. Ăla e locul în care s-a terminat ziua și e foarte important.
Voi aveți și foarte mulți vizitatori străini. Cum vă găsesc?
În general, după recomandările de pe net. Nu vin doar ca la un birt istoric. Eu, din ce am cercetat și am vorbit și am întrebat, nu știu să existe un stabiliment ca ăsta, care să aibă sub același acoperiș un teatru, un muzeu și un birt.
La noi nu a fost planificat birtul, am făcut din cauza teatrului care trebuia susținut. Muzeul a apărut mai târziu, tot ca o idee creață într-o dimineață, și s-a nimerit că trebuie să fie sub aceeași umbrelă. Asta contează enorm, pentru că atrage oameni.
Sunt oameni care vin la muzeu pentru că este gratuit și nu vor să dea bani, sunt pe buget, mai ales acum. Nu au legătură neapărat cu cultura, dar ei fac un city break. Pleacă undeva cu trenul sau cu mașina două zile și vin aici și întâlnesc alte chestii. Văd că au venit pentru muzeu, dar fotografiază părți din bar, după care beau apă plată. Nu sunt oameni de bar.
Multe dintre structurile statului român, după ce România a trecut prin experiența a două capitale culturale, n-au înțeles că, măcar în privința teatrului, ca să fiu mai explicit, n-au înteles că încă din Grecia Antică, de-acu’ 2000 și câteva sute de ani, oamenii se duceau la spectacole de teatru, beau și mâncau. Acum noi îi venerăm pe ăia, în continuare încercăm să le reinterpretăm operele, dar nu ni se pare normal să bei un vin sau să mănânci ceva în timpul unui spectacol. înainte sau după. În România asta e greu de imaginat.
Instituțiile de cultură din România se comportă cu spectatorii și cu vizitatorii lor foarte ostil. Nu sunt prietenoase. Nu te primesc cu brațele deschise. Ești întâmpinat cu un set de reguli. La teatru îți spune pe o înregistrare o doamnă că nu ai voie să faci aia, nu ai voie să faci aia. Ai numai restricții.
A vrut să închidă Scârț. De mai multe ori
Ce zic străinii care vin despre locul ăsta?
M-am tot gândit la asta, pentru că am auzit foarte multe lucruri. Dar cred că am să mă ghidez după ultima chestie pe care am citit-o, care este fix motivarea topului. Ăia sunt niște oameni care au văzut cele mai multe locuri. Ei pot înțelege, numai dacă te uiți la un meniu, unde au ajuns, fără să-l vezi cum e printat sau dacă e uleios. Nu, doar la produse și la prețuri, poți să te prinzi unde ești. Dacă vezi din start sarmale, mici, știi că ești într-un restaurant cu specific românesc. Că după aia pe pagina 4 găsești paella, ți-ai dat seama că omul și-a făcut vacanța prin Spania și a copiat meniul de acolo.
La noi încă există pizza cu carciofi, dar sunt cartofi în loc de carciofi. Deci cam ăsta e nivelul. Horeca românească e foarte încă la început. Noi nu avem tradiție în Horeca. Noi avem 36-37 de ani de după comunism… Uite, îți arăt, am cumpărat astăzi din piață nouă farfurii furate din Horeca comunistă.
Din alea cu hoteluri?
Din alea, cu hoteluri, cu dungă albastră și roșie, intelegi? Deci noi am trecut de la meniul ăla standard de cantină direct la pleșcavița, cel puțin în Timișoara, hamburger vândut la colț de stradă, în gherete de tablă, în chioșc,. și descoperim matcha la un an după ce apare în Londra. Deci ăsta e nivelul nostru. Asta e din cauza că avem internet rapid.
E greu, noi avem un decalaj, e foarte greu de studiat chestia asta. Sunt foarte puțini care își pot permite s-o studieze în afara granițelor, să vadă unde se dă trendul și ce se întâmplă într-o lume reală, unde oamenii chiar ies, chiar consumă. Au cultura asta, știi, de a ieși seara, să stea cu niște prieteni.
Nu spui că e mai ieftin să stau acasă și să fac o limonadă. Am o lămâie, o storc eu cumva cu furculița și am apă la rece de la pompă. Și eu zic, „bă, tu ai dreptate, dar stai acasă. Stai acasă și bea limonada singur, uite-te la știri. E ok. Este o lume care se învârte și fără tine. E bine, stai acasă”.
Eu nu spun că asta e rău, e foarte bine. Dar unii nu înțeleg de ce într-un bar o bere costă 10 lei și la supermarket aceeași bere costă 3 lei. Unii oameni chiar nu pot face calculul ăsta. Și nu pentru că sunt proști. Este dintr-o lipsă de educație. Noi suntem crescuți într-un sistem care are niște lacune foarte mari în ceea ce privește viața socială.
Nu numai pandemia a contribuit enorm. Tragedia de la Colectiv a schimbat pentru o perioadă lungă percepția asupra cluburilor și asupra barurilor, văzute ca niște locuri de pierzanie.
Cred că nicio unitate din țara asta nu își dorește să fie cea mai jegoasă și să fure cel mai mult și să îmbolnăvească oameni. Unii fac baruri din idealuri, cum l-am făcut și noi. Unii combină cu nevoia, vrei să și trăiești din el. Alții au doar o idee foarte bună. Alții vor să facă cea mai bună mâncare pentru că știu o rețetă. Alții vor doar să facă un business, alții vor să fie cantitate… Sunt multe variante. Dar nimeni nu vrea să facă cea mai proastă mâncare și să îmbolnăvim populația.
Cunosc foarte multe baruri, restaurante în țara asta, care ajung în momentele grele. Și noi am trecut prin ele, nu-ți permiți, nu ai personal calificat care să facă un anume fel de preparat, nu-ți permiti un angajat care să facă curățenie, nu-ți permiti nu știu care produs de spălat chiuveta. Și ca să-ți salvezi curul, recurgi la niște artificii, improvizații, cumva treaba merge înainte. Este un segment neprotejat de stat. Este un segment blamat și biciuit. Statul nu a oferit niciodată un sprijin real.
Numai dacă vrei să-ți deschizi un bar sau un restaurant, nu poți găsi un ghid coerent din partea statului care să spună ce trebuie să faci exact. Găseşti niște firme pe care le poți plăti. Dar statul nu-ți spune oficial ce ai voie să faci și ce n-ai voie să faci. Trebuie să înveți singur.
Plus că sunt foarte multe lucruri pe care le afli, adică nici măcar nu îți poți imagina. Toți spun, a, păi stai că e simplu, plătești chiria, vine gazul, curentul, cât poate să fie. Și-a luat acolo un angajat, doi și na, merge. Dacă-ți arăt câte facturi ai de plătit lunar la o chestie de-asta, înnebunești.
Te-ai gândit vreodată să închizi Scârțul?
Da.
Când?
De mai multe ori. Tocmai din cauza asta. Dar nu m-au lăsat oamenii care știam că vin pentru asta. Nu că nu m-au lăsat, zic, psihic, mental, în capul meu. Da, da, da. M-am gândit să-l închid din cauză că era o bătaie prea mare de cap. Din cauză că… adică nu vreau să mă înțelegi greșit, că nu e aplicabil pentru orice bar, birt. Poți să ai un birt de 5 metri pătrați cu 3 bețivani, în care vin aceiași și-s pe caiet acolo și cumva o rezolvi la final de lună. Aici e un pic mai greu de gestionat. Are și un teatru și un muzeu.
Știi că duci o luptă și la un moment dat te saturi, știi? Dar când câștigi o bătălie, războiul nu-i pierdut și atunci nu merită să te lași.
About Post Author
