De ce alegem ce alegem.Și de ce ne e greu să schimbăm ceva
sursa foto: Unsplash / Beth Macdonald
Există momente în care reacționăm într-un fel care nu pare potrivit cu situația în care ne aflăm: evităm să cerem ce avem nevoie, preferăm să tăcem, în loc să spunem ce avem de spus. Iar alteori, la o scară mult mai mare, avem aceleași tendințe: rămânem ani la rând într-o relație, un job sau un context care nu ne fac bine. De cele mai multe ori, nici reacțiile mici, nici alegerile mari nu sunt întâmplătoare. Sunt urmarea unei învățări vechi.
La un moment dat, într-o circumstanță în care am avut nevoie, sistemul nostru nervos a găsit o soluție care a funcționat. Dacă am încercat să ne apropiem de cineva și am fost respinși, a învățat că e mai sigur să nu cerem apropiere. Dacă am cerut ce am avut nevoie și am fost criticați / ridiculizați, a învățat că e mai siguri să nu exprime ce avem nevoie. Alegerea nu a fost una conștientă, a fost automată, un mecanism de supraviețuire, o strategie care, în contextul respectiv, a avut sens și a fost de ajutor.
Problema e că acest mecanism nu rămâne legat doar de contextul în care a apărut. Creierul are tendința de a generaliza: odată ce a identificat un stimul ca fiind periculos, reacționează la fel oriunde recunoaște ceva asemănător, chiar dacă pericolul din trecut nu mai este prezent. Așa se formează tiparele. Creierul caută stabilitate și siguranță, iar repetarea reacției cunoscute devine un fel de armură – nu pentru că ar fi cea mai bună soluție, ci pentru că e cea deja verificată. El nu are de unde să știe, automat, că situația de acum este diferită de cea din care a învățat tiparul.
Ce schimbă, de fapt, un asemenea tipar nu este simpla înțelegere, conștientizarea lui. Este experiența repetată a unui alt răspuns: dovezile, adunate în timp, că lucrurile se pot desfășura și altfel, că nu urmează neapărat pericolul pe care creierul deja îl anticipează. Chiar și așa, tiparul vechi nu dispare automat din sistem. El rămâne acolo, gata să se reactiveze, mai ales în situațiile dificile. Desigur, cu scopul de a ne apăra. În momentele respective, corpul resimte exact aceleași senzații ca în contextele de dinainte: inima bate mai repede, pulsul crește, mușchii se încordează, palmele transpiră, respirăm mai greu etc. Iar asta se întâmplă chiar dacă, rațional, știm că nu suntem în pericol.
Iar acest tipar nu se oprește la reacții mici, de moment. Aceeași căutare de stabilitate poate explica și de ce rămânem, ani la rând, în alegeri majore care nu ne mai sunt benefice. De ce rămânem în relații în care nu ne simțim înțeleși, lângă oameni care nu ne oferă ce avem nevoie, în joburi sau contexte care ne consumă mai mult decât ne dau. De multe ori, nu pentru că nu am observa costul. Ci pentru că situația, oricât de neplăcută ar fi, e cunoscută – iar cunoscutul, pentru un sistem nervos orientat spre supraviețuire, e mai sigur decât necunoscutul, chiar și atunci când necunoscutul ar putea fi, de fapt, mai bun.
De aici vine, deseori, și teama de schimbare. Nu ne temem neapărat de ce urmează să pierdem, ci de faptul că nu putem anticipa exact ce va urma. Creierul preferă un rău previzibil, cu care a învățat să funcționeze, unui bine incert, pe care nu-l poate încă evalua ca fiind sigur. Așa se explică de ce alegem, uneori, să rămânem într-un loc care ne face rău, în loc să încercăm ceva ce ar putea, de fapt, să ne facă bine. Schimbarea aduce, odată cu ea, o perioadă în care vechile repere dispar, iar cele noi încă nu s-au format.
De aceea, faptul că alegem, de cele mai multe ori, să reacționăm diferit sau că reușim, uneori, să facem o schimbare majoră, chiar dacă ne e greu, nu înseamnă că ne-am „vindecat” de tipar. Înseamnă că înțelegem tendința automată și reușim să o demontăm. Înseamnă că alegem, conștient, o altă cale, un alt răspuns, pe măsura contextului în care suntem și a ceea ce avem nevoie în acel moment. Răspuns care, la rândul lui, se va consolida în timp, prin efort și consecvență.
***
Amelia Boncea este psiholog clinician și psihoterapeut în formare sistemică.
About Post Author
