Gărâna Jazz Festival, ediția 30, Sau cum am fugit de acasă patru zile și jumătate, fără să am un plan. Pentru noi, cei care mergem în iulie la Gărâna, la festival, mashul de pe stânga, de la intrare, are semnificații diferite Ne amintim edițiile care ne-au marcat, ne amintim oamenii cu care am fost la GJF, facem călătorii în timp.
În anul în care la Gărâna a cântat Hiromi l-am dus în Poiana Lupului pe Happy. Nu cred c-a fost impresionat de muzică, dar langoșii pe care i-a cerșit fără jenă printre bușteni au fost.cu siguranță memorabili pentru el. Kimmo Pohjonen cântând ca posedat la acordeon, sub lună plină, este una dintre amintirile mele cele mai stranii. Pe Stanley Clarke l-am așteptat vorba aia, ca și cum, iar pe Mike Stern, pe care-l ascultasem în formula Blood, Sweat & Tears, l-am așezat, după Gărâna, într-un alt fel de sertar al memoriei. Au fost Scofield, Dejohnette, Bela Fleck, Richard Bona și câți alții.
Au fost și artiști care m-au scos din minți, de-am zis că fir-ar mama dracului, ce caut eu aici, nu mai vin, e oribil, ce-o fi în mintea lui Marius Giura? Nu-mi amintesc cum îl cheamă, dar a fost, în același an cu Pohjonen, un tip de-a cântat la chitară până a rămas fără corzi, într-o delicată armonie sinonimă cu „muzica” de flex tăind un frigider, dar unul mare cât lumea, că abia-abia s-a lăsat dezmembrat.
Groaza de Marius Giura
Dar bineînțeles că nu sunt specialist și n-am pretenția că „ascult geaz” în mod obișnuit. Iar la Gărâna nu cred că am mers niciodată pentru muzică, de fapt. N-am crescut pe butuci, nu mi-am găsit calea în viață după o revelație avută într-o seară de august și, mai apoi, iulie. Nu. Am venit întâi din curiozitate și, pentru că asta mi-a fost satisfăcută, am mai venit o dată. Și încă o dată.
Apoi am ajuns să scriu despre GJF și numai eu știu ce groază mi-era de Marius Giura. Să nu par complet nepregătită – ceea ce și eram, de fapt -, să nu fiu impertinentă și, în general, să reușesc să înțeleg ce vrea să spună omul ăsta, care fuma țigară de la țigară, ca și cum ar fi fost ultimele fire de tutun din lume. Am făcut un interviu cu el cândva, pe o terasă din Unirii, și în jurul nostru plutea un nor imens de fum albăstrui, ca un strat de protecție împotriva unei lumi meschine, în care a nu te conforma cumințeniei turmei înseamnă să fii catalogat pentu totdeauna drept imposibil.
Nici azi n-am „uniformă” de Gărâna, sunt prea urbană și prea nepricepută într-ale muntelui. Am niște ghete de trekking despre care cred că tocmai și-au trăit ultima vară și un polar roz, primit de la sor-mea, pe care, în restul anului, îl port când plimb câinele.
Încăpățânarea de a merge mai departe
Am ajuns la GJF 30 în prima seară, joi, și, spre surprinderea mea, Poiana Lupului era plină. În alți ani nu era atât de multă lume decât sâmbătă. „Nu cred că am mai avut un public atât de numeros din prima zi. Semn că oamenii au vrut să sărbătorească cu noi și mă bucur că au venit, pentru că tot programul a fost gândit în așa fel încât să marcăm fiecare etapă a evenimentului, de la începuturi până acum”, mi-a spus apoi Simona Giura.
Am povestit cu ea un pic, pe malul apei, între corturi. Era sâmbătă dimineață și Simona avea timp de o discuție scurtă. Întotdeauna e așa: vorbim când poate ea să se desprindă puțin. Și întotdeauna e cu emoție, fiindcă oameni suntem și, uneori, realizez târziu că întrebările mele ating fire sensibile.
„Din 1997 facem acest festival, nici în cei mai urâți ani, dificili politic, geopolitic, financiar, nu ne-am oprit. A fost așa, ca o încăpățânare și o muncă de mișcare de rezistență, să facem. Anul ăsta, cu toate greutățile financiare, nu ne-am gândit vreodată să ne oprim, deși toată lumea ne spunea, după toate statisticile posibile și imposibile, să nu ne aruncăm la un asemenea eveniment. Nici noi, nici o mare parte din partenerii și prietenii noștri nu vedem o vară fără Gărâna”, continuă ea.
Ritual de iulie
Simona Giura a preluat frâiele festivalului de la tatăl ei și cred că ar putea fi liustrația perfectă a expresiei „o mână de fier într-o mănușă de catifea”. Ca să bifăm puțin și locurile comune literare. E calmă și caldă, dar știe să spună „nu” când trebuie. Nu acceptă compromisuri doar de dragul de a-și face viața mai ușoară, fiindcă n-a fost crescută așa, și nici nu vrea să învețe dansul absurd al zâmbetelor false.
Nici anul ăsta n-am mers la Gărâna pentru muzică. Dar recunosc că am în playlisturi Mammal Hands, Richard Bona, Oz Noy și Why Kai. De Rebekka Bakken n‐am îndrăznit să mă apropii și nu cred că voi face asta nici acum, după ce am ascultat-o live. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut, dar asta poate și pentru că nu-mi place să mă uit în oglindă și să văd umbre.
Și anul ăsta am mers la Gărâna pentru oameni și pentru cer înstelat. Pentru cele 10 minute de mers la cazare, după concerte, în liniște, cu pădurea foșnind în întuneric. Pentru ploaie și curcubeu. Pentru plăcerea de-a sta singur, prins în sunete.
Festivalul revederilor
„Aș zice că, din punct de vedere muzical, este un festival experiment, dar este și un festival al revederilor. Spunea cineva care a lipsit de la Gărână în ultimii șase-șapte ani și a revenit anul acesta și am întrebat-o «Cum te simți după atâta timp» și mi-ai zis «Cred că am fost și anul trecut»”, mi-a mai spus Simona.
Gărâna nu mi-a schimbat viața într-un mod spectaculos și nici nu m-a făcut un alt om. Nu m-a învățat să ascult jazz ca un cunoscător și nici nu m-a transformat într-un om al muntelui. N-am plecat mai înțeleaptă și nici cu vreo revelație muzicală.
Am plecat, ca de fiecare dată, puțin mai liniștită. Și poate că asta e tot ce caut acolo: un loc în care să uit de oraș, de telefon, de știrile pe care le scriu și de zgomotul care vine la pachet cu ele. Apoi mă întorc acasă. Și încep să aștept luna iulie din nou.
