A fost din nou acea zi din an în care, de pe zeci de lumânări albe, zâmbesc, opriți în timp, eroii Timișoarei. În Cimitirul Eroilor e însă atâta tristețe, încât de îndată ce intri aproape o simți că te atinge. Pe 17 decembrie 2019 a fost, afară, primăvară. În sufletul de mamă, tată, soră sau frate al eroului e însă, de 30 de ani, o iarnă pătrunzătoare.
Sunt mese întinse, și ciocolată, și prăjituri, și portocale, și vin. Ar putea o zi veselă. Mai ales că e un soare atât de strălucitor care încinge aerul, iar iarna pare din altă poveste. E însă 17 decembrie 2019. Peste o săptămână e Ajunul. E ziua în care cei 112 eroi ai Timișoarei sunt pomeniți împreună, la o slujbă care, de la an la an, pare tot mai apăsătoare.
Amintiri. Și tristețe. În Cimitirul Eroilor
Chipurile celor care au plătit cu viața curajul de a ieși în stradă în acel decembrie de neuitat sunt mereu senine. În fotografiile pe care le-aduc la parastas părinții, frații sau surorile lor. Pe lumânările albe puse strajă la Flăcara Eternă. Tinerii martiri ai Timișoarei zâmbesc de peste timp. Au fost fericiți, au fost poate melancolici, au fost poate preocupați – așa cum i-a prins atunci fotograful, însă sigur niciunul nu s-a gândit că va deveni atât de devreme amintire.
Amintire. E tot ce mai e, dincolo de tristețea celor le-au rămas în urmă. Gârboviți de vârstă și timpuri, părinții și frații celor care au murit în decembrie 1989, plâng în liniște în timp ce preoții rostesc, cu voci egale, slujba.
E la fel în fiecare an în Cimitirul Eroilor. Și, la fel ca în fiecare an, rămân fără răspuns atâtea și atâtea întrebări. Și, la fel ca în fiecare an, cei care au rămas vorbesc. Vorbesc frumos, vorbesc mult și vorbesc degeaba. Pentru că, vorba președintelui Klaus Iohannis, „dreptatea înseamnă aflarea vinovaților și pedepsirea celor care au curmat vieți, celor responsabili de represiunea dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Responsabili pentru crime. Responsabili pentru locul rămas gol din cauza cruzimii lor. Responsabili pentru chipuri îndurerate de copii orfani, văduve și părinți care nu au încetat niciodată să plângă. Dar, în același timp, un adânc sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liberi. Cea mai mare dezonoare pentru istoria României postcomuniste este că nu am aflat încă adevărul despre crimele odioase săvârșite la Revoluție”.
Și intrăm în anul 31…
