Timișoara are o scenă culturală independentă activă, dar prea multe dintre proiectele sale rămân temporare, dependente de finanțări obținute de la un an la altul. Ovidiu Șandor, fondatorul Art Encounters, crede că a venit momentul unei schimbări. Am vorbit despre ce a rămas din energia Capitalei Culturale Europene și despre noua casă Art Encounters, inaugurată odată cu expoziția Picasso.
Art Encounters are acum o casă nouă, care funcționează aproape ca un mic muzeu. De ce a fost nevoie de acest pas?
E un spațiu care aduce o transformare importantă pentru Art Encounters. Până acum am fost, în primul rând, un program de expoziții, conferințe, workshopuri și alte evenimente organizate în diverse spații, uneori ale noastre, alteori împrumutate, într-un mod cumva efemer.
E prima dată când inaugurăm ceva permanent. Până acum am inaugurat mereu expoziții temporare. Vom avea un loc așezat, care ne duce mai degrabă către formatul unei instituții de cultură. Când auzim „instituție de cultură”, ne gândim și la ceva care are un spațiu, nu doar un program.
Au fost și motive pragmatice. Vara trecută am intrat în discuții cu Muzeul Picasso din Antibes și a apărut posibilitatea găzduirii unei expoziții Picasso, pentru care trebuia să garantăm condițiile necesare. La etaj am făcut o transformare majoră, cu sisteme de control al temperaturii și umidității, măsuri de securitate și toate celelalte condiții necesare. Cu această ocazie, am extins spațiul fundației și la parter, unde am creat acele spații adiacente pe care le are orice muzeu.
Avem o librărie cu publicații de artă, produse ale designerilor locali și obiecte legate de Timișoara. Avem și un spațiu expozițional mai mic, în care lansăm programul Focus Art Encounters. Ne propunem mai multe expoziții pe an, în care să încurajăm artiștii foarte tineri, aflați la început de drum, dar și proiectele experimentale ale unor artiști consacrați, care poate au o idee mai… ciudată și vor un loc în care să o testeze.
Arta e un exercițiu permanent de experimentare. Dacă la etaj ne dorim expoziții de calitate muzeală, atent așezate și bine gândite, acest spațiu Focus ne va permite și experimentul.
Adică să vă jucați.
Artiștii să se poată juca, pentru că în asta constă a crea artă. Avem și un spațiu multifuncțional pentru ateliere cu copii, discuții, lansări de carte și workshopuri cu adulți, dar și o cafenea, o bibliotecă de artă cu aproape 1.000 de volume și o grădină care credem că va fi foarte apreciată.
Deci creăm acest mic muzeu, cum îi spui tu, unde poți veni să te bucuri pur și simplu de spațiu, de oameni, de carte, de artă, de o cafea.
Expoziția Picasso a fost unul dintre motivele acestei transformări. Dar nu vreți să fie un eveniment singular. Ce va urma?
O dată pe an vrem să aducem expoziții pentru un public foarte larg, care să fie tentante inclusiv pentru oamenii care nu au obișnuința de a intra regulat într-un muzeu sau într-o galerie.
Aceste expoziții vor completa programul cu care ne-am obișnuit publicul: artă contemporană, artiști tineri, artiști consacrați și bienala noastră, care, din doi în doi ani, va ocupa atât acest spațiu, cât și alte locuri din oraș.
Intrăm într-un nou capitol pentru Art Encounters, în care deschidem mult mai larg porțile. Ne bucurăm că punem pe harta orașului încă un spațiu cultural și credem că programul nostru devine important nu doar pentru Timișoara, ci pentru o scenă mai largă.
Cred că această trecere vine cumva și din energiile lui 2023, când Timișoara a descoperit că poate face mult mai multe.
„Oamenii au nevoie de adrese, de locuri”
Și poate că a descoperit că îi trebuie un pic de curaj.
Da, i-a trebuit curaj și în 2023, când multe entități au făcut lucruri grozave. Cred că publicul a apreciat lucrurile un pic mai curajoase și își dorește mai des asemenea lucruri. Asta încercăm să facem și noi.
Dar mi-ar plăcea să cred că dăm și un alt semnal. Timișoara are o scenă culturală independentă foarte activă, în artă vizuală, muzică și alte domenii. Însă marea majoritate a proiectelor sunt efemere. Sunt festivaluri, expoziții temporare, în diverse spații…
Mai mult sau mai puțin adecvate.
Da, spații pe care organizatorii le revopsesc mereu, le repun la punct. E un fel de poveste a Meșterului Manole. Cred că e timpul ca Timișoara să treacă și pentru zona independentă către formule mai așezate, permanente, mai instituționalizate.
Sigur că ai nevoie și de acea scenă diversă, cu toată efemeritatea sa, care are un rol foarte important. Dar din acea zonă trebuie să se nască și proiecte permanente. Timișoara are suficiente exemple de inițiative care au dovedit deja 10–15 ani de consistență, construite an de an.
Cred că e important să vedem cum s-ar putea transforma mai multe dintre ele în proiecte permanente. Avem instituții permanente, dar sunt toate instituții de stat. Importante și ele, cu un rol deosebit în societate.
Dar poate nu neapărat și complet adaptate la context.
Multe se străduiesc să se adapteze la context, dar cred că scena independentă are nevoie să fie încurajată să ajungă la acest nivel instituționalizat.
Nu toți vor dori asta, nu toți vor putea, dar există în Timișoara câteva proiecte care au ajuns la maturitate și au făcut deja cam cât de mult se poate face în acest format efemer.
Practic, vorbim despre un alt nivel. Cum ar putea ajunge acolo scena culturală independentă?
Proiectele acestea trebuie să poată funcționa într-o cultură locală care nu e finanțată doar prin inițiative temporare. Timișoara are un sistem de finanțare bine construit cu ocazia lui 2023, inclusiv prin Centrul de Proiecte, dar e o finanțare de la proiect la proiect.
Or, Timișoara va intra într-o competiție cu alte orașe, care încep și ele să facă din ce în ce mai mult, și va fi o competiție de, să zicem, cine aruncă mai mulți bani. Eu cred că Timișoara trebuie să treacă la nivelul următor, la care permanentizăm niște inițiative.
Asta, dacă vrem un context mai stabil, mai coerent și mai clar pentru public. Dacă știi că găsești mereu ceva cultural într-un anumit loc, poate ajungi să-ți creezi obișnuința de a merge…
Da, oamenii au nevoie de adrese, de locuri care sunt cvasi-permanent deschise. Sigur, luni e închis, poate și marți, dar săptămână de săptămână acolo e ceva. O expoziție, un eveniment, un program.
Timișoara trebuie să exploreze mai mult cum putem transforma în inițiative permanente unele dintre proiectele bune care s-au conturat în spațiul independent. Și trebuie văzut cum inclusiv orașul poate ajuta acele inițiative să devină proiecte instituționale.
Poate ar trebui să aibă cineva curajul să-i așeze la aceeași masă pe acești oameni. Credeți că se poate?
Nu-i ușor, depinde de multe, dar cred că asta e direcția.
„Am proiectat în timp ce construiam”
Revenind la noul sediu Art Encounters, ce a fost cel mai greu în transformarea acestui spațiu?
Timpul a fost problema. Ca în orice transformare a unei clădiri existente, îți propui să faci doar niște mici modificări. Apoi, când dai jos un perete, îți dai seama că ar fi mult mai bine dacă ai schimba și altceva.
Ne-am gândit să rezolvăm simplu anumite lucruri, dar am descoperit că, pentru ca spațiul să funcționeze bine, aveam nevoie de soluții mai complicate, mai scumpe sau care necesitau mai mult timp.
Cât de mult diferă ceea ce vedem acum de proiectul inițial?
Nu a existat, practic, un proiect inițial de transformare. Am proiectat în timp ce construiam. Întâi am lucrat cu arhitectul să definim ce facem cu exteriorul. Clădirea inițială a ars cândva la începutul anilor 2000, iar ce era aici fusese reconstruit ca o pastișă a clădirii originale. Își pierduse elementele de arhitectură și nu se mai potrivea foarte bine în contextul din jur. Așa că prima discuție cu arhitectul Attila Kim a fost despre fațadă.
Sunt încântat de soluția pusă în practică. Transformă o clădire care era ca oricare altă casă de pe Take Ionescu într-una pe care nu se poate să n-o remarci.
La etaj trebuia să închidem ferestrele, atât din motive de securitate, cât și pentru că lumina e inamicul lucrărilor de artă. Arhitectul a ales însă să păstreze pe exterior forma lor. Am vopsit casa într-o culoare care continuă cumva culoarea acoperișului și casa devine un fel de umbră a trecutului, poate. Păstrăm memoria clădirii, dar i-am adăugat un parter foarte contemporan.
Cred că, dacă vezi casa și nu știi ce e, te face curios. Te invită. Tocmai pentru că e atât de diferită, atât de provocatoare.
A fost un fel de „designing while doing”. De exemplu, când am dat jos tavanul de la parter, am descoperit niște grinzi de lemn foarte frumoase, pe care am decis imediat să le păstrăm. Multe detalii au fost hotărâte pe ultimii metri.
Un bun prieten spunea că în România există miracolul ultimului moment. Oricât de mult ai planifica, lucrurile întârzie și, în ultimele săptămâni, în ultimele zile, se întâmplă toate. Așa a fost și aici. Am avut parte și de un pic de miracol, dar de un miracol la care foarte mulți oameni au pus umărul.
