Ajung cu câteva minute înainte de începerea foto-bingo-ului de la Indecis, purtat în Bastionul Maria Theresia de croncănitul păsărilor care trag perdeaua de apus peste centrul orașului. Se anunță un sfârșit de miercuri propice pentru o zi de final de octombrie.
Aici găsesc și prima poză pe care am developat-o în viața mea, de la un atelier foto petrecut sâmbătă. Porțile bastionului se deschid la 18,30 și încet-încet încep să apară și posibilii participanți.
Intră o doamnă cu pălărie, toată-n bej, pe care o întâlnești adesea la proiecte culturale. Apoi se face remarcat un tânăr orchelarist. Ține în mână o mică comoară într-o cutie de carton, ridicată probabil de la un pachetomat, care se plimbă prin sală și explorează expoziția Terenuri Fragile. Gazdele, printre care Florin Fâra (Flo) și Mimi Ciora, îi primesc și-i poftesc la o expoziție sau un pahar de suc.
Afară, mașinile care au ieșit de la muncă mai târziu trec pe sub boltele vechiului zid. O doamnă grăbită se oprește din viteză, scoate telefonul, îl încadrează către sudul geografic și face o poză sau un video panoramic. Nu-mi dau seama dacă vrea să capteze Celsiusul proaspăt trecut de douăzeci în termometrele timișorenilor pentru vreo colecție proprie sau un grup de rețele sociale.
Evenimentul Terenuri Fragile: Bingo! Finisaj! este ultimul popas în cadrul seriei Terenuri Fragile. Curatoriată de Florin Fâra, cu Csilla Bartus, Tudor Borduz, Ingrid Ene, Andrei Mateescu și Mihai Șovăială, seria de expoziții, ateliere și chiar acest joc de cunoștințe generale în arta fotografiei a angrenat până acum 600 de oameni.
O echipă, nu un curator, închegată pe Terenuri Fragile
„Am numit expoziția Terenuri fragile ca pe o metaforă. Nu e vorba de un loc anume, nu de un peisaj concret, ci de starea în care suntem – politic, social, ecologic”, îmi spune Flo, care e și omul de bază al expoziției. „Nu mai stăm pe un teren stabil. Totul se mișcă sub noi. Și fotografia prinde exact momentul ăla când lucrurile nu mai sunt fixe.”
Continuă în a extinde conceptul și zice că lumea „merge «în natură» ca să se rupă de oraș. Dar natura e aici. Suntem în ea. Și o transformăm zilnic”. Consideră interacțiunea om-mediu drept una continuă, nu o excursie de weekend. „Asta m-a interesat. Fragilitatea asta care nu e doar în imagini, ci și în noi.”
„Proiectul nu l-am făcut singur. Am lucrat în echipă. Eu am ales artiștii, am coordonat lucrurile, am scris textul, dar nu m-am numit curator. Nici nu vreau să fiu curator. De-aia apare «coordonator». Textul a fost colectat și ajustat împreună cu Gavril Pop, care m-a ajutat să nu o ia razna complet. A fost un proces comun, cu discuții, cu ajustări, cu nervi mici și soluții mari.”
Întrebat de relația cu expozanții, îmi spune că pe Tudor „îl știu de vreo 15 ani. Știam ce face, știam cum gândește. Cu Andrei și Mihai au fost discuții mai vechi”. Pe Csilla a cunoscut-o anul trecut și i s-a părut important că „vine dintr-o zonă mai apropiată de arta contemporană decât de fotografia clasică. Iar pe Ingrid am descoperit-o pe o platformă de fotografie românească”. Așa s-a legat grupul. Nu pe criterii rigide, ci pe afinități reale.
Despre evenimentul de soiul celui sâmbăta ce tocmai a trecut și de azi: „Atelierele și bingo-ul au venit din zona de mediere culturală. Acolo s-au implicat mai mult Gavril și Mimi. Ideea a fost să nu fie doar o expoziție de privit, ci una care se activează. Bingo-ul e un fel de final neprotocolar. Sunt vreo o sută de bilețele, tehnici fotografice, întrebări, lucruri absurde. Nu trebuie să ghicești nimic. Răspunsul vine oricum. Exact ca în viață”.
Lucrează cu fotografie analogică de aproximativ 25 de ani. A început prin 2000, pe când era student. A împrumutat un Zenit, a tras câteva filme, le-a dus la developat, iar un tehnician i-a spus că nu făcuse decât greșeli. În loc să renunțe, a învățat cum să regleze aparatul, iar de atunci lucrurile au început să capete sens. Nu spune că are un scop foarte clar ca fotograf. A expus de câteva ori și ar vrea să continue, să vadă ce mai iese, dacă va mai fi invitat.
La vernisaj a fost extrem de emoționat. A uitat ce voia să spună, a citit de pe foi, s-a bâlbâit. Prima experiență rămâne prima experiență. După aceea însă, oamenii au venit și i-au spus că expoziția arată bine, că lucrările sunt puternice, că artiștii sunt mulțumiți. A fost o colaborare prietenoasă, iar asta, spune el, contează. În astfel de proiecte oamenii se apropie, se leagă unii de alții. Se creează o coeziune reală.
E timpul pentru Bingo!
Bingo-ul începe ca o conferință care a decis să-și scoată cravata. „We close the exhibition!”, strigă gazda concursului, Gavril. Schimbă limba, apoi filosofia: „We are all one people. I am a Buddhist now”.
În loc de numere, pe cartonașe apar nume și termeni: diafragmă, cameră obscură, SLR, ambrotipie. Regulile sunt simple și puțin haotice: se spune o poveste, se extrage un bilețel, se rostește cuvântul, iar cine îl are face un X. „Nu trebuie să ghiciți nimic. Răspunsul vine oricum.”
În sală, lumea râde, unii întârzie și încearcă să negocieze intrarea în joc, dar li se spune că e prea târziu. Bingo-ul nu iartă.
Blonduțul e încins. „This is so exciting!” Primul nume mare cade ca un blitz: David LaChapelle. Apoi, brusc, un salt în secolul XIX, la felul în care măsuram lumina înainte să avem senzori și ecrane. Se amestecă engleza cu româna, teoria cu anecdota. Se strigă „Henri Cartier-Bresson!” cu entuziasmul cuiva care a prins „momentul decisiv” pe cartonaș. Se vorbește despre fotografie pe sticlă, despre tehnici vechi, despre artiști români contemporani, despre portretul lui Einstein sau Churchill realizat de Yousuf Karsh, nume pe care poate nu-l știi, dar chipurile lui le-ai văzut. Cuvintele sar din epoci diferite și aterizează pe mesele participanților ca niște expuneri scurte, precise.
Pe final, apar noțiuni tehnice ca niște întrebări-capcană: diferența dintre SLR și DSLR, ce înseamnă „K” din CMYK, de ce developăm filmul în întuneric. „Camera obscură!”, strigă cineva, iar vocea taie aerul ca un declanșator bine reglat.
Gavril amintește de fotografi din București sau Iași, de peisaje color și apartamente fotografiate din interior, de geeks și profesori. Când cineva completează o linie, nu se câștigă doar un joc, ci o hartă improvizată a istoriei fotografiei. Expoziția se închide astfel nu cu un discurs solemn, ci cu un cor de nume, tehnici și râsete. Un bingo în care cultura vizuală devine zgomotoasă, ludică și, pentru o seară, colectivă.
Și, la final, Bingo!
Disciplină și răbdare la atelierul de developare
Cu câteva zile înainte, la atelierul de sâmbătă, fotografia se dezvăluia fără ironie și fără competiție.
Lumina e tăiată în felii subțiri. Zici că-i o ceapă tehnologică. Noi, participanții, stăm în jurul mesei. Unii avem aparatele vechi, analogice, niște relicve scoase dintr-un altar mecanic.
Marius Parghel este pasionat de fotografia analogică de peste douăzeci de ani, având experiență în printuri argentice și tehnici alternative. Iar azi, e și gazda atelierului de developare foto în cadrul Terenuri Fragile.
Marius vorbește despre ambrotipie și colodiu umed ca despre rude îndepărtate care încă trimit scrisori parfumate din 1900. Kodak apare în poveste ca un profet al cutiuței democratice, iar Leica intră în scenă cu filmul de 35mm, perforat ca o partitură de jazz industrial. Pe masă, un Nikon F mă fixează cu ochiul lui de sticlă, iar un FED 2 pare scos dintr-un roman sovietic despre spioni melancolici.
În laborator miroase a chimie și promisiune. Nu developăm film, developăm hârtie. Negativ peste hârtie, sticlă deasupra, lumină scurtă, apoi așteptare. ISO-ul devine un pahar de apă, diafragma un robinet capricios, timpul de expunere un gest de răbdare. „B-ul e pentru BULB”, spune el, și pentru o clipă ai impresia că fotografia nu e doar tehnică, ci o formă de disciplină interioară.
Când ies pozele, tăcerea se așază ca un filtru ND peste încăpere. Saul Leiter colorează orașul înainte ca orașul să știe că vrea culoare, iar André Kertész pare să treacă prin toate vârstele fotografiei fără să-și piardă mirarea. „Vrem griuri”, spune Marius, „negru, alb și cât mai multe griuri”. Și, pentru o clipă, mi se pare că vorbește despre viață, nu despre film. În colț, un polaroid mișcat păstrează tremurul mâinii ca dovadă că perfecțiunea e plictisitoare. Ne strângem apoi să „ne jucăm”, dar joaca asta are greutatea istoriei în ea, ca și cum fiecare declanșare este o mică negociere cu timpul.
Cum supraviețuiește un spațiu independent
Revin către prietenii indeciși zilele trecute, după ce văd că serbează șase ani de existență. Sunt deciși asupra viitorului spațiului cultural?
Teodora, curatoare și manager cultural, vorbește despre asta cu o energie care trădează deja mișcarea din spatele planurilor. Anul acesta, spune ea, spațiul nu vrea să rămână doar un punct pe harta orașului, ci să se întindă spre sud-estul Europei, în special spre Balcani. Nu e vorba doar despre export de expoziții, ci despre conexiuni reale între spații independente, despre schimb de experiență și tactici de supraviețuire culturală într-un climat politic instabil. Vor începe cu Bulgaria, Ungaria și Serbia: schimburi de expoziții, discuții online și întâlniri față în față, un prim pas într-o rețea pe care își doresc să o consolideze și anul viitor.
În paralel, direcția locală rămâne ferm ancorată în comunitate și în temele ecologice. Proiecte precum Cozzmonautica continuă, alături de programe de mediere și educație pentru tineri și adulți. Pentru Teodora, spațiul nu e doar un loc de expunere, ci un loc de învățare și întâlnire. Iar începutul lui 2026 vine cu o declarație clară: în martie se deschide un show de grup dedicat în principal artiștilor locali emergenți, centrat pe critica instituțională. O temă incomodă, spune ea implicit, dar necesară. Una pe care scena culturală românească ar trebui să o discute mult mai des.
Pentru Mimi (fondatoare, artistă și lucrător cultural), data de 24 ianuarie 2020 nu este doar o zi din calendar, ci momentul în care Indecis a ieșit pentru prima dată în lume. Atunci a avut loc primul eveniment public, iar spațiul (pe atunci, lângă Piața Libertății) își revendica, din perspectiva publicului, propria naștere.
„Traseul nu a fost liniar. Au urmat colaborări cu artiști locali, naționali și internaționali, o succesiune de momente intense, o pandemie care a reconfigurat totul, experiența unei Capitale Culturale și, la un moment dat, pierderea unui spațiu fizic.”
Fiecare etapă a lăsat urme, dar și o formă de rezistență. Își amintește o expoziție colectivă cu 24 de artiști, majoritatea din Europa, pe care ea și Sergiu reușesc să o panoteze în doar două zile. O muncă aproape supraomenească, spune ea, și nici pe departe un episod izolat.
De multe ori, volumul de lucru devenea atât de mare încât ajungea să prindă câte un pui de somn la vernisaje, ascunsă prin colțuri, printre lucrări sau în depozit, departe de ochii publicului. În spatele fiecărei deschideri stătea o acumulare de efort invizibil.
Au existat însă și seri mai lejere, cu muzică și mâncare vegetariană sau vegană, momente în care comunitatea se aduna firesc, fără presiunea producției. În timp, spune Mimi, au învățat să nu se mai atașeze de un spațiu fizic, conștienți că efemeritatea este aproape o condiție structurală pentru un artist-run space. Au înțeles că sunt mai mult decât un loc și că pot crea contexte oriunde ajung. Astăzi, Indecis înseamnă șapte „indeciși” care merg împreună mai departe: Mimi Ciora, Sergiu Sas, Florin Fâra, Alina Doroș, Gavril Pop, Teodora Talhoș și Alessandra Domuța.
Timpul înapoi, ca un film derulat invers
Dar toate planurile astea încă nu sunt așa bine conturate în miercurea din 22 octombrie 2025. Atunci nu se vorbește despre rețele balcanice și critică instituțională. Atunci se strigă „Bingo!”.
Înainte de plecare, Bastionul își răcește pietrele. Afară, frunzele se vor umezi. Toamna își cere drepturile. Vocile se subțiază, se amestecă cu pașii care se împrăștie pe sub arcade. În interior, scaunele sunt strânse. Cartonașele de bingo rămân cu X-uri desenate drept sau strâmb, ca niște urme de parcurs. Pe pereți, lucrările încă respiră. Nimic solemn, nimic final. Doar un rest de căldură în aer și mirosul vag de chimie care parcă s-a agățat de haine.
Când ies, cerul e cerneală. Orașul continuă indiferent. Dar pentru o clipă scurtă, cât ține o expunere bine măsurată, simt că am ținut în palme ceva fragil și viu: imaginea unui spațiu cultural hotărât să reziste. Și prima fotografie developată de mine.
