Ce se întâmplă când un diagnostic, o dizabilitate sau identitatea unei persoane ajung să conteze mai mult decât omul însuși? Despre prejudecăți, vulnerabilitate și felul în care pot fi construite comunități mai deschise s-a discutat miercuri, la Universitatea Politehnica, la a cincea ediție a evenimentului „Inclusion for REAL. Best Practices”.
Organizată de asociația Incluziune pe Bune, în parteneriat cu UPT, întâlnirea a reunit medici, psihologi, reprezentanți ai companiilor și organizațiilor, profesori și studenți. Tema ediției, „Dincolo de etichete. Despre oameni”, a fost abordată din patru perspective: sănătatea, familia, accesul la cultură și viața universitară.
Una dintre cele mai personale intervenții i-a aparținut Cristinei Ghiurluc, managing director al Podravka România, care a vorbit despre experiența unui diagnostic oncologic și despre felul în care boala i-a schimbat viața și relațiile cu cei apropiați.
Discuția a pornit de la nevoia pacienților de a fi ascultați și sprijiniți, nu priviți exclusiv prin prisma diagnosticului. În panelul dedicat sănătății, Mihaela Marcu, cardiologul Vladiana Turi și radioterapeutul Anca Croitoru au abordat importanța sprijinului psihologic, a prevenției, a terapiei prin artă și a comunicării informațiilor medicale într-un limbaj accesibil.
O altă temă a fost sănătatea la locul de muncă și felul în care angajatorii pot răspunde nevoilor angajaților care trec prin perioade dificile.
Familia, dincolo de imaginea „corectă”
Adina China Birta și Cristian China Birta au adus în discuție stereotipurile legate de familie și așteptările pe care societatea le are de la părinți și copii. Pornind inclusiv de la propria experiență de părinți ai unui copil LGBT+, cei doi au vorbit despre acceptare, comunicarea dintre generații, bullying și anxietate. Discuția a urmărit dificultățile cu care se pot confrunta tinerii atunci când identitatea lor nu se regăsește în modelele considerate tradiționale.
De la familie, conversația s-a mutat spre cultură. Mihaela Tilincă, curator de programe de mediere culturală, și Alexandru Luca, coordonator UPT Campus Creativ, au discutat despre cât de accesibile sunt evenimentele și spațiile culturale și despre ce înseamnă participarea reală.
Experiența UPT Campus Creativ a fost prezentată ca exemplu de apropiere a universității de comunitate, prin evenimente și proiecte care încurajează implicarea tinerilor. Una dintre ideile dezbaterii a fost că accesul într-un spațiu nu este suficient dacă oamenii nu simt că pot participa și că sunt bineveniți.
Cât de accesibilă este universitatea?
Ultima parte a evenimentului a adus discuția chiar în campus. Prorectorul UPT Cristian Blidariu, doctoranda Ioana Tănase și studentul Robert Stanciu au vorbit despre obstacolele pe care le pot întâlni tinerii și despre schimbările necesare pentru ca universitatea să devină mai incluzivă.
Ioana Tănase, preocupată de accesibilitatea spațiilor pentru persoanele cu dizabilități, a atras atenția asupra dificultăților care țin de infrastructură. Adaptarea clădirilor presupune investiții, dar unele schimbări pot începe mai repede, printr-o mai bună comunicare și înțelegere a nevoilor studenților.
Robert Stanciu a povestit cum participarea la Școala de vară ESU, încă din liceu, l-a apropiat de Politehnică și a contribuit la decizia de a studia aici. Ulterior, s-a implicat în organizarea programului, oferind perspectiva unui student pentru care sentimentul de apartenență a contat în alegerea universității.
Cristian Blidariu a vorbit despre nevoia de a continua investițiile în accesibilizare, dar și despre măsurile care nu depind neapărat de bugete mari, precum comunicarea și atenția acordată situațiilor individuale.
„Inclusion for REAL. Best Practices” este găzduit de Universitatea Politehnica Timișoara încă de la prima ediție. Evenimentul din acest an a pus alături experiențe foarte diferite, de la viața cu un diagnostic oncologic până la dificultățile unui student care nu poate folosi în aceleași condiții ca ceilalți spațiile universitare.
Dincolo de discuțiile despre incluziune, întrebarea rămasă este una cât se poate de practică: ce schimbăm, în felul în care vorbim și în spațiile pe care le construim, pentru ca oamenii să nu fie definiți de etichetele pe care li le pun ceilalți?
