Modul în care suntem susținuți sau, dimpotrivă, descurajați contează mult în evoluția noastră. De mult timp s-a dovedit deja că susținerea este mai eficientă decât critica.
În anii ’70, cercetătorii Robert Rosenthal și Lenore Jacobson au efectuat un experiment, numit Experimentul Pygmalion (sau experimentul Rosenthal). Elevilor dintr-o școală primară din California li s-a aplicat un test IQ și li s-a spus că li se va măsura nivelul de inteligență. Experimentul viza, însă, altceva, cercetătorii ignorând rezultatele testelor.
Ce s-a urmărit, de fapt, prin acest experiment? Să se demonstreze dacă modul în care așteptările unui profesor față de un elev influențează performanța academică a acelui elev. Astfel, experimentul a fost conceput pentru a evalua, într-o perioadă de un an sau mai puțin, dacă dezvoltarea intelectuală a unui copil ar putea fi amplificată de așteptările pozitive ale unui profesor față de acesta.
Experimentul a avut două grupuri de control. Primul grup a inclus copii selectați aleatoriu, despre care li s-a spus profesorilor că au înregistrat scoruri ridicate la test și că este de așteptat ca nivelul lor școlar să crească pe parcursul următorului an. Al doilea grup a fost format din copii despre care li s-a spus profesorilor că nu au avut scoruri foarte bune la test.
În final, când studiul s-a încheiat, elevii au fost testați din nou. Rezultatele au arătat că, într-adevăr, elevii despre care profesorii au crezut că au capacitate cognitivă ridicată și-au îmbunătățit scorul la testele IQ cu peste 26 de puncte, în medie.
Ulterior, pornind de la acest experiment legat de evoluția cognitivă, cercetările s-au extins și s-a evidențiat faptul că așteptările unei persoane și modul în care aceasta ni le transmite ne pot influența performanța și comportamentul.
Cum funcționează acest efect în viața de zi cu zi? Deseori, convingerile noastre ne modelează comportamentul. Astfel, așteptările unei persoane pe care noi o percepem ca având o oarecare autoritate (spre exemplu, acasă – părinte; la școală – profesor; la serviciu – șef) influențează modul în care această persoană interacționează cu noi. Altfel spus, are o atitudine față de noi în funcție de modul în care ne percepe, de ceea ce crede despre noi, de așteptările pe care le are de la noi.
Noi avem tendința de a integra aceste „etichete”, puse de persoane ale căror opinii contează pentru noi și de a ne identifica cu ele. Mai departe, dacă ni se pare că suntem percepuți într-un anume fel, suntem înclinați să ne comportăm ca atare, să ne aliniem acestor așteptări sociale. Spre exemplu, dacă ni se pare că suntem văzuți ca neîndemânatici, la primul gest stângaci pe care îl vom face, acesta va veni ca o confirmare a opiniei celorlalți despre noi și vom ajunge să credem același lucru.
Ajungem astfel la un fenomen psihologic foarte interesant, numit profeția auto-împlinită, prin care avem tendința ca o așteptare sau o convingere pe care o avem despre noi, fie ea adevărată sau falsă, pozitivă sau negativă, să determine un anumit comportament care, în cele din urmă, va face ca acea așteptare să devină realitate.
Ce înseamnă asta, mai ales în cazul copiilor? Înseamnă că, dacă un părinte sau un profesor îl încurajează, îl susține, îl vede ca având potențial și, într-un fel sau altul, îi transmite asta, această atitudine va consolida încrederea în sine a copilului. Încurajarea și suportul constituie bazele pentru o evoluție pozitivă a copilului/adolescentului, pentru îmbunătățirea performanțelor și a comportamentului pe termen lung. De ce? Pentru că acel copil interiorizează acea voce, o percepe ca oglindindu-i valoarea, iar acest lucru îl impulsionează în a evolua mai departe, pentru a consolida acea imagine.
În același timp, critica, ascunsă chiar și sub umbrela motivației, nu face decât să îi știrbească încrederea în sine. Chiar dacă, uneori, aparent funcționează, constrângerile și critica au efecte doar pe termen scurt, copilul având rezultatele așteptate doar din teamă și din dorința de a evita aceleași critici și nu pentru că își însușește acele valori.
Aceste atitudini joacă un rol esențial, cu atât mai mult în cazul copiilor și adolescenților, care sunt într-o perioadă de formare, în care se pun bazele legate de încrederea în sine, se conturează personalitatea și se descoperă abilitățile.
Așadar, atenție la ceea ce le spunem copiilor, dar nu numai lor, și la modul în care alegem să îi încurajăm și să îi susținem.
***
Amelia Boncea este psiholog clinician și psihoterapeut în formare sistemică.
