Arhitectul Attila Kim, unul dintre cei mai cunoscuți autori de spații expoziționale, a fost numit comisar al României pentru Bienala de Artă de la Veneția din 2027. Anunțul Ministerului Culturii vine în perioada în care, la Timișoara, un alt proiect al său își întâmpină de puțină vreme vizitatorii.
Casa ISHO găzduise și până acum expoziții de artă contemporană, dar a trecut printr-o transformare radicală de imagine. Fațada este acum roșu-închis, ferestrele nu se mai văd, iar la parter, o deschidere din beton aparent și un ecran LED creează o legătură între stradă și grădina din spate. Dincolo de noua înfățișare, casa veche a rămas însă aproape intactă.
Attila Kim, arhitectul care a semnat și amenajarea unor expoziții importante din programul Timișoara 2023, între care cele dedicate lui Victor Brauner și Constantin Brâncuși, vorbește despre relația dintre vechi și nou, despre felul în care o clădire culturală poate deveni un reper al orașului și despre motivul pentru care arhitectura unui muzeu nu ar trebui să concureze cu arta pe care o găzduiește.
Cum transformi o casă veche într-un muzeu de artă contemporană, care să găzduiască și o librărie, și o cafenea, fără să ajungă să semene cu o instituție culturală convențională?
Nu cred că există o rețetă. În schimb, cred că te poate inspira istoria clădirii. Și, dacă pornești de la istoria ei, ai deja un punct de plecare.
Casa ISHO, cu galeria Art Encounters de la etaj, era un loc care ne era extrem de drag, dar asta datorită conținutului. Casa în sine, făcând parte dintr-o zonă protejată, trebuia să-și păstreze volumetria și dimensiunile, deși este înconjurată de construcții de cinci ori mai înalte. Ea trebuia să rămână o mărturie a vechiului țesut urban și era foarte clar că va continua să existe acolo.
Noi am vizitat-o de multe ori, cu foarte mult drag și interes, datorită expozițiilor din interior, dar fără să avem o relație propriu-zisă cu arhitectura ei exterioară. Mi-am dat seama că aceasta era, de fapt, cea mai mare provocare: să transformăm clădirea veche într-un reper urban, într-un landmark. Acest reper trebuia să devină, în același timp, o punte între vechi și nou. Vechiul este reprezentat de zona istorică a Timișoarei, cu clădiri industriale și locuințe pentru muncitori.
Dar casa se află și la intrarea în cartierul ISHO, un cartier nou, cu clădiri rezidențiale de până la 15 etaje, cu birouri, un cartier foarte viu și foarte bine gândit din punctul de vedere al diversității funcționale. În România, cartierele noi sunt de obicei concentrate pe locuire. Aici însă, amestecul dintre locuințe, birouri, sală de sport, magazine și, acum, un muzeu formează o comunitate în această parte a Timișoarei. Iar casa devine, într-un fel, emblema locului.
Și cum faci ca această casă, atât de mică în raport cu clădirile din jur, să devină un reper vizual? Cum o faci să fie remarcată fără să-i ștergi trecutul?
Am transformat-o într-un fel de sculptură. Clădirea veche este prezentă, dar ca un basorelief, din care înțelegem volumetria, înțelegem unde au fost ferestrele, deși acestea nu mai sunt vizibile. Ceea ce am introdus nou este o intervenție ca o incizie la nivelul parterului, care oferă transparență totală între stradă și grădina din spate. Aici se află intrarea în zona muzeală, dar și un ecran LED extrem de dinamic.
Ecranul se întoarce inclusiv pe colțul clădirii, o soluție inspirată de viteza cu care treci cu mașina pe bulevard. Această incizie, realizată din beton aparent, un material foarte des întâlnit în arhitectura dedicată artei contemporane, conține o imagine în permanentă mișcare. Oamenii intră și ies, imaginile de pe fațadă se schimbă.
În spatele acestei intervenții se află clădirea monolitică, de un roșu închis. Am ales să tratăm și acoperișul în aceeași culoare, pentru ca întregul volum să fie perceput ca un singur obiect. Avem, așadar, obiectul și incizia care reprezintă puntea cu secolul XXI.
Privită din stradă, casa pare complet transformată. Ce ați păstrat, de fapt, din clădirea veche?
Din casa veche am păstrat tot. N-o să-ți vină să crezi, dar inclusiv geamurile sunt păstrate. În fața lor am montat o placă peste care am aplicat tencuiala exterioară. Așadar, dacă am dori, într-un timp extrem de scurt, casa ar putea fi readusă la forma pe care o avea la începutul acestui an. Geamurile există, totul există, de fapt.
Casa veche este în continuare aici. Suprafața roșie pe care o vedem este doar un filtru așezat peste ea, pe care îl putem îndepărta. Este ca o husă, dacă vrei. Iar casa veche există în continuare dedesubt.
„O arhitectură bună de expoziție trece neobservată”
La etaj vor fi expoziții importante, prima, „Picasso en visite”, este deja deschisă, dar spațiul nu te copleșește. Cum faci ca vizitatorul să se simtă binevenit, nu intimidat de arhitectură sau de importanța artei expuse?
Cred că răspunsul ține de cât de mare este ego-ul creatorului, fie că vorbim despre arhitect sau despre investitor. Dacă ego-ul nu este cel care conduce proiectul și privești lucrurile din perspectiva vizitatorului, dacă te gândești cum să faci curatorul să-și poată construi expoziția, cum să faci lucrarea de artă să trăiască, în loc să încerci să-ți scoți în evidență propria creație, atunci oamenii nu se vor simți copleșiți.
Pentru că, până la urmă, faci o clădire culturală și un spațiu expozițional pentru a arăta publicului lucrări de artă. Nu le faci ca să te exprimi tu.
Eu mă ocup și ador să fac arhitectură de expoziții de artă contemporană și modernă. Mi se pare că arhitectura de expoziție este un instrument, nu un scop în sine. Ea trebuie să fie un interpret între lucrarea de artă, spațiu și vizitator. O arhitectură bună de expoziție trece neobservată și îți oferă confortul de care ai nevoie pentru ca mesajul artistic să ajungă la tine.
În momentul în care pleci dintr-o expoziție cu sentimentul că ai văzut o expoziție frumoasă, înseamnă că a avut și o arhitectură bună. Dar arhitectura expoziției nu trebuie să devină un scop în sine.
Nu trebuie să fie ostentativă, de fapt.
Exact. Și la fel se întâmplă cu clădirile culturale. Astăzi vedem în lume multe muzee proiectate de arhitecți celebri, muzee care sunt mai degrabă opere de sculptură și de marketing. Eu nu sunt cel mai mare fan al acestor clădiri, pentru că oferă spații expoziționale extrem de greu de folosit și de stăpânit. Asta pentru că, de fapt, „coaja” devine scopul existenței clădirii.
