Purtat de tramvai pe artera vitală a cartierului timișorean Ronaț cu numărul 5 de linie, ajung la Stadionul de rugby „Gheorghe Rășcanu”.
Sunt ferit de soare mulțumită șepcii bleumarin Oslo. Bag pas alert și-s năucit de mirosul florilor albe de prun sau, mai probabil, de corcoduș care au izbucnit peste tot prin oraș. Îmi aduc aminte cum ultima oară am încurajat din tribunele de câteva rânduri ale acestui stadion când eram copil, la un meci amical de fotbal, Politehnica Timișoara, acum vreo două decenii spre trei.
Dar ce semnifică acest eveniment pentru oamenii cu abilități speciale? De ce la Timișoara, de ce în Ronaț? Și ce zic antrenorii veniți tocmai din Moldova că e să închegi asemenea echipe, care sunt provocările și bucuriile unui astfel de concept?
Ajung la stadion puțin peste ora de start 11 a evenimentului. Zeci de siluete în echipament alb-violet, roș-albastru, galben-gri și bleumarin cu dungi galbene mișună pe gazonul de iarbă. De pe margine, părinți și copii își ridică energia, pe piese cunoscute, care răsună dintr-o boxă masivă conectată prin Bluetooth.
La un moment dat, muzica scade treptat din intensitate. Marius Pârjol, organizatorul evenimentului din partea ACS Ambasadorii Speranței Timișoara, face o probă de microfon și cere atenția publicului.
Dar microfonul eșuează. Nu merge conexiunea sau ceva. „Așa am pățit și data trecută”, remarcă una dintre participantele evenimentului. Nu e o problemă, pentru că Marius e un dinam de pozitivitate.
„Okay, un pic de atenție vă solicit, vă rog! Astăzi e Ziua Mondială a Sindromului Down. Și vrem s-o celebrăm exact cum am celebrat-o în fiecare an. Cu dragoste multă, cu implicare…”
Marius nu apucă să-și termine enumerația pentru că e întrerupt de un băiat de lângă el: „Cu bucurie!” „Cu bucurie, Căline”, integrează Marius, iar băiatul adaugă, sigur pe el: „așa
e!”.
Ușoara formalitate a evenimentului e nuanțată de scopul ei. La o adică, oamenii care au pus în scenă (pe teren, mai precis) evenimentul au făcut-o de dragul și în folosul persoanelor cu abilități speciale – fie că vorbim de sindrom Down, autism sau alte afecțiuni adesea marginalizate în trecut.
„Noi suntem meniți să ajutăm și să facem tot ce ne stă în putință ca acești copii să fie integrați în societate, acolo unde le este locul.”
Antrenorii echipelor sunt chemați la discursuri de introducere. După cei de la Iași și Câmpulung Moldovenesc, antrenorul echipei din Suceava (favoriții lui Călin), Ionuț Coca spune emoționat: „Mi-e greu să vorbesc după domniile voastre. Ați punctat tot ceea ce era de punctat. Copilași, să vă distrați. Haideți să legăm prietenii frumoase”.
Este chemat și Dănuț Borzaș să ia cuvântul. „Am promis că la toate evenimentele pe care o să le aveți, o să fim lângă voi”, afirmă managerul SCM Timișoara. Adaugă că se bucură că:
„Echipa voastră crește și evoluează de la zi la zi, de la an la an. Sper ca-n continuare s-o țineți tot așa. Aveți soare, aveți teren, aveți de toate, așa că poftă la joc!”
După introduceri, Marius anunță că restul tinerilor sunt invitați la jocuri motrice în afara celor două mini-terenuri pentru meciuri concomitente, în aplauzele publicului.
Apoi, se formează cercurile celor patru echipe.
Pe cele două jumătăți ale terenului încep să se încălzească aproximativ 40 de sportivi, cu vârste între 15 și 30 de ani, din Timișoara și din Moldova. Balonul oval zboară de la un coechipier la altul, în timp ce baloanele colorate din cauciuc, între copiii de pe margine.
Rugby Tag este o variantă a sportului clasic din care contactul fizic este eliminat: în loc să facă tackling, jucătorii smulg benzi de velcro prinse de echipamentul adversarilor. După un meci și jumătate, se joacă din ce în ce mai tare, dar se preconfigurează și favoriții acestui turneu și prime faze a campionatului de rugby tag.
Aripașul sucevean pare de neoprit. Marchează eseu după eseu, în ciuda încurajărilor din tribună: „Ti-mi-șoa-ra!”.
Apoi, lupta pentru fundalul fonic se dă între melodiile din boxa care a înviat și antrenorii echipelor și rugbiștii de la SCM USV Timișoara (câștigătoarea Cupei României în 2025) care au fost invitați și au servit pe post de antrenori suplinitori.
„Haide, haide, prinde-i tag-ul!”
„Fugi, fugi, eseu, eseu!”
Mai târziu, galeria își pierde din vlagă. Doi copii se joacă cu balonul care nu trebuie să atingă podeaua din gazon. Într-adevăr, chiar există activități pentru toată lumea.
Marius se asigură că totul decurge lin. Ajunge și în fața tribunei. Se adresează copiilor din rândul superior, de la masa presei: „Galeria, păi ce facem?”.
„Păi ce galerie să facem, că suntem cinci oameni aicea.”
Pe măsură ce se desfășoară ultimele două meciuri, soarele pare să recucerească bătălia pentru supremația cerului și a temperaturii.
Se ia o gură de respiro, o felie de pizza, și apoi privirile se îndreaptă din nou către organizator.
Marius cere liniște, apoi anunță că printre ei se află Casian Munteanu, desemnat sportivul anului 2025 al Special Olympics România. Enumeră realizările care i-au adus titlul: medalii de aur la slalom și slalom uriaș la Jocurile Mondiale Special Olympics de la Torino, plus o medalie de argint. Mulțimea aplaudă și scandează „Bravo, Casian!” de trei ori.
Îi îndeamnă pe copii să pună mâna pe trofeu, cu o notă de umor: „Să știți că e foarte greu” – sugerând că l-a și câștigat greu, nu doar că este greu fizic.
Marius îl întreabă cum s-a simțit când l-a câștigat. Casian, mai timid din fire, răspunde simplu, și adaugă că a fost la București, la Gala Sportului Paralimpic, unde a luat titlul de sportivul Special Olympics al anului.
După ce-și face apariția tortul cu ocazia Zilei sindromului Down, Marius lansează imediat „La mulți ani” în cor – toți copiii și adulții cântă împreună, cu strofele tradiționale, inclusiv „copiii să trăiască!”, după care fiecare jucător și jucătoare este invitat(ă) la o felie.
Organizatorul este înconjurat de tineri. Este exaltat. „Atât timp cât copiii s-au simțit bine și am putut să le aducem un pic de fericire prin evenimentul ăsta”, îmi declară, „sunt bucuros că am putut să facem ceva pentru ei”.
În timp ce-i iau interviul post-eveniment, Călin, un copil blond și scund cu ochelari de sub brațul organizatorului, vrea să adauge că evenimentul „a fost bun de mișcare”.
Prilej cu care mă bucur să facem cunoștință și să-l întreb despre meciuri. „M-am simțit foarte bine”, îmi spune el. Apoi, cu o mândrie nedisimulată, îmi admite că „am și iubită câștigată. Alina mea, de la Dumbrăvița”.
„Bravo!”, îi zic, după care îi admit că sunt un pic invidios. „Eu încă nu am vreo mândră” – nici la Dumbrăvița, nici prin Ronaț, nici prin Circumvalațiunii, pe unde stau. Râdem copios amândoi.
Călin merge fericit apoi să ia o felie de tort, iar eu sunt introdus domnului Bogdan Budișteanu. Este profesor la Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu” din Iași și-mi spune că e „practic, un pionier în toată treaba asta, în rugby tag”.
„Acum trei ani am fost invitați la Paris, unde, spre bucuria mea, am câștigat turneul. A fost primul turneu organizat de cei din Paris și de acolo a venit ideea să facem un campionat în țara noastră. Avem Ploieștiul, Bucureștiul, care stau în expectativă și avem discuții și cu ei. Sperăm într-un campionat frumos de-a lungul anului.”
Despre misiunea acestui turneu, îmi spune că: „Noi vrem să facem practica incluziunii. Sunt copii cu provocări, dar încercăm să facem, pe lângă rugby tag, ceva care le dă o altă dezvoltare – ca fire, ca intelect, ca fizic, la toate îi ajută. E vorba de incluziune socială – cea mai importantă, pe asta mizăm”.
Înainte să-mi iau rămas bun, un antrenor tânăr dar cu păr grizonant mă ochește. Lucian Preutescu este antrenor la Câmpulung Moldovenesc. Spune despre „copiii aceștia” ca fiind „speciali la modul bun”.
Înțeleg de ce, dar vreau și perspectiva sa: „Transmit niște emoții, niște trăiri – trăiesc fiecare moment la maxim. Nu există o chestie de provocare, ci este o binecuvântare pentru noi, profesori și antrenori, să putem lucra cu asemenea copii”.
„Am predat și în învățământul de masă, la un colegiu, dar faptul că am ajuns la o școală specială cred că este o binecuvântare pentru mine. Am putut face ceva pentru copii – altceva față de ce făceam înainte. Încercăm în toamnă să organizăm un turneu internațional în care să invităm echipele din Elveția, Spania și Franța.”
Mă întorc spre Circumvalațiunii, cu poftă de mâncare și cu gândul la Marius, la moldoveni, la sport în folosul comunității și a oamenilor adesea invizibilizați. Și la Călin și iubita lui din Dumbrăvița.
