OZN-ul de la Urseni. Uzina de Apă 1 a primit o nouă viață prin cultură și oameni
Muzeul Apei, cu faimosul OZN, văzut de sus. Foto: Aquatim
„Vrem să ne arătați OZN-ul”, au spus, acum peste 20 de ani, niște ufologi locali. Google Earth le arăta că, dincolo de gardul urât, de beton, se ascunde o farfurie zburătoare cum văzuseră doar în filme. Paznicul, hâtru, s-a uitat la ei și le-a răspuns: „Nu mai funcționează. Și când plec, și când vin, tot aici e”. Tot aici e, de 110 ani, de fapt, prima uzină de apă a Timișoarei, care acum își caută alt loc în memoria colectivă.
Anecdota face parte din folclorul intern al Aquatim, compania de apă-canal a Timișoarei, care are în patrimoniu unul dintre cele mai interesante locuri din oraș. Uzina de Apă 1 din Calea Urseni a împlinit 110 ani de când a fost construită și face parte din nou din viața urbei.
Dar n-a fost dintotdeauna așa, pentru că, timp de trei decenii, peste parcul de aproape jumătate de hectar și clădirile sale s-a lăsat liniștea. De după gardul înalt și neprietenos nu răzbătea nimic și poate doar soarele lovindu-se de acoperișul metalic al „casei fântânilor” le arăta, din când în când, trecătorilor care aveau timp să vadă că acolo doarme o poveste.
Povestea a început, de fapt, în 1894, când Primăria Timișoara a organizat – chiar dacă nu vă vine să credeți – un concurs internațional pentru canalizarea orașului. Dădea premii de 14.000 de coroane, iar o parte din ofertele primite pot fi citite și azi în arhivele Aquatim. Sunt în plicuri închise, cu pseudonim, să nu existe dubii. Au fost primite zece proiecte, care au fost evaluate în 1895. Trei au luat și premii, dar niciunul dintre ele nu a fost pus vreodată în practică. Toată lumea, de la proiectant la beneficiar, a invocat costurile foarte ridicate, așa că nu s-a întâmplat nimic.
Intră în scenă Stan Vidrighin
În 1907, la primărie s-a angajat un tânăr inginer care pare să fi avut în „fișa postului” găsirea unei soluții eficiente pentru canalizarea orașului. Entuziast și curios, Stan Vidrighin, pentru că despre el este vorba, a plecat într-o călătorie de documentare în Europa. A ajuns la Dresda, Hamburg, Londra, Berlin sau Strasbourg, iar în 1909, la Timișoara începeau, după planurile sale, lucrările la cele două colectoare pe malurile Begăi.
În 1912 a fost gata prima stație de epurare de pe teritoriul actual al României, iar la 1 iunie 1914 era gata și Uzina de Apă de la Urseni, care urma să asigure apă pentru peste cei 46.000 de locuitori și să acopere dezvoltarea ulterioară a orașului. Ambele au fost proiectate în stil Art Nouveau de Laszlo Szekely, arhitectul șef al Timișoarei.
„Timp de 50 de ani, uzina asta a fost singura sursă de apă potabilă a orașului. Deci ea a ținut tot orașul, ceea ce înseamnă că a fost foarte bine proiectată pentru nevoile de dezvoltare. A putut să asigure apă 50 de ani. Apoi, orașul a tot crescut. La început, Timișoara se alimenta numai din acvifere, din apă de adâncime. Când orașul a crescut atât de mult, s-a făcut Uzina de Apă 2, astăzi îi spunem stația de tratare Bega, care suplimenta nevoia de apă a consumatorilor. Azi am ajuns ca apa din Bega să fie cam 75% din totalul apei distribuite”, povestește Loredana Leordean, coordonator de comunicare la Muzeul Apei.
Dar administrația orașului n-a stat pe loc și, în 1916, a fost dată în folosință și uzina de apă industrială. „Acolo era tratată, printr-o simplă decantare, apa din Bega. Erau două bazine în care stătea apa, nisipul se lăsa la fund. Apa era pentru ateliere și fabrici, dar și pentru primărie, care spăla străzile, uda parcurile, pompierii puteau folosi acea apă… Deci, în 1916, a fost o gândire despre conservarea resurselor”, continuă interlocutoarea noastră.
Când speli șase săptămâni un filtru
Uzina de Apă 1, aflată la marginea Timișoarei, și-a văzut tăcut de existența ei industrială, însă la începutul anilor ’90 lucrurile s-au schimbat. Deși tehnologia de filtrare este, în principiu, aceeași, a devenit tot mai clar că, din punct de vedere economic, funcționarea uzinei nu mai este rentabilă. Apăruseră deja echipamentele automatizate, care simplificau enorm munca oamenilor, iar orașul se extinsese deja foarte mult.
„În 1991 a fost pusă în funcțiune noua stație de tratare Urseni. Deja munca de exploatare și întreținere a uzinei era mult prea grea. Înlăturarea compușilor de fier și de mangan se face prin filtrare și asta este toată tratarea apei de adâncime. La stația de tratare Urseni, spălarea filtrelor se face la două-trei zile, se apasă pe un buton, se aude un zgomot foarte puternic, apa vine în contracurent, de jos în sus, spală filtrele.
Or, înainte, să faci acest lucru era posibil la filtrele din nisip, dar la un moment dat se murdăreau și acelea și, ca să îndepărtezi nisipul, era o muncă… 128 de șuruburi și piulițe sunt pe capacul unui filtru. Trebuiau desfăcute manual, cu o macara care era acționată cu mâna se ridica acel capac greu și un om intra în filtru și scotea cu lopata tonele de nisip de acolo. Filtrele de cocs nu se puteau spăla în contracurent. Pentru spălare, erau descărcate tot manual. Se montau niște benzi transportoare, cu vagoneți… se întâmpla asta aici, pe platforma dintre cele două clădiri în care se făcea filtrarea. Cocsul era descărcat manual, spălat cu furtunul și pus înapoi. Operațiunea putea dura șase-săptămâni. Vorbim despre curățarea unui singur filtru și erau șase”, explică Loredana Leordean.
„La noi la muzeu”
În 1991, deci la aproape 80 de ani de când a fost deschisă, Uzina de Apă nr. 1 și-a încetat oficial activitatea. Zona era oricum aproape necunoscută publicului, fiind și departe de agitația orașului, și protejată de un gard neprietenos din beton. A intrat în conservare și undeva prin birourile conducerii Aquatim a început să prindă contur o altă idee. Nu foarte clară și nici foarte bine amplasată în timp, dar având la bază ceva deja intuit la nivelul angajaților.
„Totul a fost păstrat în stare bună și, din când în când, mai deschideam locul, pentru Ziua Apei, Ziua Mediului, de aniversarea uzinei, de 1 iunie. Îmi amintesc de când am venit în Aquatim că toată lumea îi spunea «muzeu». «La noi la muzeu», «mergem la muzeu», «facem nu știu ce la muzeu»… Locul era în conservare și încă nu era bine delimitat de stația de tratare în funcțiune. Or, este o zonă de protecție sanitară și trebuia să ne luăm măsuri suplimentare de siguranță când aveam vizitatori. Dar, fără excepție, toți cei care au ajuns aici au fost uimiți”, continuă povestea Loredana Leordean.
A durat însă mult până să fie luată o decizie, pentru că a fost clar că va fi vorba despre o investiție mare, iar lucrările nu puteau fi făcute de mântuială. Era nevoie de un proiect care să respecte istoria locului și să-i confere nota de modernitate necesară, fără a-i știrbi aerul de începuturi.
Ultimii vizitatori de dinaintea șantierului
Munca arhitecților Dan Stoian și Ramona Suciu a convins compania că merită să înceapă această aventură, iar apoi a fost căutat constructorul care să facă lucrurile bine. Constructim și-a asumat această responsabilitate și, la aproape 30 de ani de la închiderea uzinei, a fost deschis șantierul. Echipamentele tehnice și clădirile originale au fost conservate în stare foarte bună de angajații Aquatim și pe ele s-a intervenit foarte puțin.
„Există această importanță pe care Aquatim o dă patrimoniului industrial și moștenirii pe care o avem legată de apă. Asta a fost tot timpul foarte important. E foarte valoros pentru identitatea noastră, pentru ceea ce ne leagă de oraș, de comunitate. Au fost mulți pași până să fie aprobată această investiție, dar în 2020, în pandemie, în octombrie, a fost făcută fundația clădirii noi.
Tot ce a fost vechi s-a păstrat și a fost accesibilizat, nimic nu s-a scos. S-au făcut căi de acces pentru vizitare, acolo unde a fost nevoie. A fost construit, de asemenea, acest pavilion nou, în ideea de a putea găzdui și expoziții temporare. Clădirile vechi le considerăm drept spații de expoziție permanentă, fiindcă au utilajele vechi. Ele pot găzdui, desigur, intervenții artistice”, ne mai spune ghidul nostru.
Ca un semn pentru viitoarea destinație a vechii uzine, cea actuală, de Muzeu al Apei, ultimii care au văzut-o înainte transformare au fost arhitecții și invitații lor de la Bienala de Arhitectură Timișoara (BETA).
Pasarela de sticlă pentru fotografii creative
Șantierul n-a mers tocmai lin, pentru că așa e aproape întotdeauna când lucrezi în clădiri de patrimoniu, dar totul a fost gata în 2023, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii. Deschiderea oficială a Muzeului Apei a a avut loc în iunie 2023.
Practic, într-un limbaj mai degrabă tehnic, fosta uzină a fost readusă la viață printr-o lucrare amplă care a vizat „un ansamblu muzeal compus dintr-un pavilion de acces nou construit, spații muzeale interioare și exterioare și spații interioare de natură industrială, aferente celor trei clădiri existente pe sit (Grup Fântână nr 1, Statie Prefiltre, Stație Pompare), prin refuncționalizare și transformare în spații muzeale, prin punerea în evidență a utilajelor și instalațiilor tehnologice de tratare a apei existente”.
Loredana Leordean explică zâmbind: „S-a păstrat tot ce era înainte. La Grupul de Fântâni nr. 1 s-a adăugat iluminat, sunt niște senzori, niște accesorii care nu schimbă locul, ci ajută. Cea mai spectaculoasă clădire rămâne însă, în opinia mea, stația de filtrare, deferuginatorul, care acum este accesibilă prin poarta principală. Înainte, acea poartă nu era așa bine pusă în valoare. Era neagră, or, la lucrările de restaurare și-au dat seama că sub negrul acela este lemn. S-a curățat și acum este lemn cu metal și este foarte frumoasă. Poarta avea un rol funcțional, pe acolo au fost introduse utilajele. Pe acolo nu putea intra personal. În spatele ei este un gol tehnologic, clădirea merge foarte mult sub pământ, așa că oricine s-ar fi aventurat ar fi căzut 5 metri în gol.
Acum este o pasarelă din sticlă pe care vizitatorii merg cu emoție prima oară, atât de aproape de utilaje, că le și pot atinge uneori. Mai este o scară în spirală, portocalie, care se potrivește foarte bine cu restul spațiului. Fotografiile sunt foarte frumoase acolo. Așa ne-au spus niște copii. Am avut un grup de elevi cu care am făcut o vânătoare de indicii și una dintre provocări era să convingă cu trei argumente persoanele care n-au venit încă la muzeu. Și unul dintre ele a fost «se pot face fotografii creative». Nu «instagramabile», «creative»”.
OZN-ul de la Urseni nu e singur
Grupul de Fântâni nr. 1 este, de fapt, celebrul OZN. Aici se află sistemul de forare, iar clădirea are două niveluri subterane, care coboară până la aproximativ 10 metri, pe 55 de trepte în spirală. OZN-ul lui Laszlo Szekely este cel căruia i se datorează, de fapt, faima locului și puțini știu că nu e singurul din zonă! Sunt însă destui care s-au gândit la teorii ale conspirației.
„Ne-a plăcut treaba cu OZN-ul, de aceea am și preluat-o. Se vedea pe Google Earth, se vede pe Google Maps… Plus că era un gard de beton, nu se vedea nimic înăuntru, deci era clar o chestie ascunsă. Toată zona asta verde – cu copaci înalți, plantați când s-a construit uzina – care ascundea OZN-ul… se vedea numai așa, o chestie rotundă din filmele cu farfurii zburătoare din anii ‘80. Plus că mai sunt câteva în apropiere, în zona Giroc – Urseni. Astea au fost primele foraje. În 1914, s-au făcut cinci grupuri de astfel de fântâni. Și atunci te uiți pe hartă, mai ales dacă ești pasionat, și găsești încă unul, tot în pădure, la Giroc, unul puțin mai încolo, tot în pădure, la Urseni, și te întrebi ce e chestia asta”, continuă interlocutoarea noastră.
Și revenim la anecdota cu care am început istoria noastră. „E o poveste care are un sâmbure de adevăr, cum că niște pasionați de OZN-uri, niște ufologi, au venit la un moment dat la poarta uzinei, în 2000, când funcționa deja stația nouă și partea asta era în conservare. OZN-ul, evident, nu se vedea de afară, și au spus că vor să-l vadă. Un paznic de la stația de tratare le-a spus că nu mai funcționează, că el acolo lasă farfuria zburătoare când pleacă de la muncă și acolo o găsește când se întoarce”, spune, râzând, Loredana Leordean.
De un an și jumătate, OZN-ul este vizitabil și, în șase luni, a atras 20.000 de vizitatori. Este, de fapt, numărul celor care, în 2023, au trecut pragul Muzeului Apei.
Cum facem să-l populăm
Am întrebat-o pe Loredana Leordean cât de greu este să introduci în circuitul cultural complicat al Timișoarei un astfel de obiectiv, care, în plus, nici nu se află într-o zonă ușor accesibilă, dacă nu ai mașină sau nu locuiești pe una din străzile din jur.
„Ne-am dorit să fie o combinație între muzeu și centru cultural. Muzeele în ziua de azi tind să devină niște spații deschise pentru educație dincolo de funcția lor de pereți, spații care expun ceva. Au și rolul ăsta de a atrage și de a aduna comunitatea. 2023 a fost un an în care, spre marea mea bucurie, timișorenii au ieșit din case și au mers la evenimente și au venit și aici, care nu e chiar în oraș.
Ne bazam foarte mult pe comunitatea locală, vecinii, să spun așa, dar am rămas surprinși să avem vizitatorii din alte orașe, din alte țări, grupuri organizate de turiști… Școlile și afterschoolurile din zonă tind să vină din ce în ce mai mult, ceea ce ne bucură. Sunt oameni care lucrează în zonă și care, în pauza de masă, vin în parcul muzeului.
E un proces continuu și încercăm să ținem oamenii aproape. E o provocare să aduci oamenii până aici. Vorbim de public, pentru că artiștii și operatorii culturali sunt deschiși spre acest loc, solicitări avem tot timpul de a avea evenimente, de la expoziții, până la lucruri mai moderne, cum ar fi artă imersivă, instalații… Cred că rețeta de succes este să ținem cât mai aproape de organizatorii de evenimente”, vine răspunsul.
Motiv de mândrie pentru vizitatori
De fapt, vechea Uzină de Apă 1 începe să-și recapete locul în viața orașului. Nu în scopul în care a fost construită și pe care l-a îndeplinit cu brio vreme de opt decenii, ci într-o variantă adaptată acestor timpuri.
„Uzina de Apă are o a doua viață, este în continuare a comunității și face ceva pentru comunitate. Foarte mulți oameni care vin aici sunt emoționați, indiferent de vârstă, pentru că, nu știu, eu cred că se simte ceva, dincolo de armonie și proporții. Dincolo de asta, cred că simți cumva istoria și spiritul acelor vremuri, pentru că a fost un mare pas înainte, să ai apă la robinet. Eu nu pot decât să mă bucur când văd că oamenii conștientizează asta, nu știau și vin la muzeu și află, și îi văd că sunt uimiți, mândri, încântați de lucrul ăsta, pe care îl asimilează cumva ca pe o realizare a orașului”, continuă Loredana Leordean.
Cultura pare să fi fost șansa acestui ansamblu industrial de excepție, care și-a așteptat momentul în care poate reveni în lumina reflectoarelor. De altfel, anul trecut, proiectele desfășurate aici s-au numit „Branșament la uzina de apă”, respectiv „Racord la rețeaua culturală”. S-au întâmplat spectacole, concerte, performance-uri, iar activitățile dedicate copiilor se bucură întotdeauna de o participare numeroasă.
Norocul vechii uzinei
Cei de la Aquatim au înțeles, deși a avut nevoie de trei decenii, ceea ce specialiștii în revalorificarea fostelor spații industriale susțin – și aplică – de multă vreme, în alte țări. Vorbim despre un demers evident greoi și de lungă durată, de transformare a acestor zone. În timp însă, vin și rezultatele.
„Programele culturale pot produce modificări substanțiale ale zonei supuse intervenției, cu efecte la nivelul orașului. Spațiile de consum, cele destinate producției artistice, alături de diversele manifestări și festivaluri culturale pot permite transformarea întregii arii supuse intervenției, prin modificarea imaginii urbane, creșterea interesului imobiliar și, implicit, repopularea lor (…) Activitățile creative pot fi elaborate rapid, ca răspuns la necesitățile și ideile locale, sunt flexibile, putând fi modificate conform cerințelor comunității (…) Cea mai importantă consecință a refuncționalizării clădirilor industriale prin introducerea de funcțiuni creative rămâne însă transformarea peisajului și reinventarea locului”, notează Raluca-Maria Trifa, în volumul „Arhitectura industrială istorică. Posibilități de recuperare sustenabilă, cazul Timișoara”.
OZN-ul de la marginea Timișoarei pare să se fi născut, așadar, într-o zodie norocoasă. Administrat de o companie cu viziune, dar și cu putere financiară, el și-a luat deja zborul spre „ceruri” mai senine.
O oază care trebuie alimentată mereu
„Locul ăsta e o oază. Pășești așa, cumva, într-o bulă, ieși un pic din cotidian. În momentul în care ajungi aici ești într-un alt film. Locul în sine are un farmec aparte, ceva numai al lui. E ceva ce nu ne aparține, ceva ce am moștenit și mă bucur că am reușit să păstrăm vibe-ul ăsta și să-i asigurăm continuitatea. E încă acolo, vine din arhitectură, din energia oamenilor care-au lucrat aici, vine din faptul că uzina a dat apă orașului, iar apa înseamnă viață, poate din toate amestecate. Tot ce facem este să păstrăm viața acestor spații, făcute pentru oameni și pentru oraș”, conchide Loredana Leordean.
Convertirea Uzinei de Apă nr. 1 în Muzeul Apei a costat compania în jur de 1,5 milioane de euro. Nu e puțin, dar nici mult nu e, dacă nu măsurăm fiecare zâmbet în firfirei. Adevăratul test e însă doar la început, fiindcă va fi multă muncă pentru a păstra locul în atenția oamenilor. Poate la fel de grea ca aceea de desfacere a 128 de șuruburi și piulițe și de scoatere a sute, poate mii, de kilograme de nisip cu lopata.
***
Acesta este primul dintr-o serie de trei articole care își propun să documenteze transformarea, temporară sau definitivă, unor spații industriale, militare sau de altă natură în spații destinate culturii, în perspectiva anului de Capitală Culturală Europeană al Timișoarei.
Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.
About Post Author
