Garnizoana din Piața Libertății: clădirea care, după 300 de ani, abia apare pe harta Timișoarei / FOTO

Sâmbătă mohorâtă și ploioasă, decembrie 2019. Mergeam zgribulită spre casă prin Piața Libertății și aproape trecusem de colțul de la garnizoană, înspre strada Alba Iulia, când, de undeva de la etaj, aud o voce: „Otilia, ce faci?”. Ridic ochii și, din cadrul unei ferestre pe care nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată deschisă, mă privea Florin Arhire. „Hai, nu vrei să vii sus?”, continuă.

Mă grăbeam, fiindcă trebuia să ajung în altă parte, dar mi-am dat seama rapid, în timp ce făceam calcule despre cât de mult o să întârzii, că, de fapt, nu știam aproape nimic despre clădirea asta uriașă, pe lângă care treceam des.

Ca jurnalist, scrisesem despre aventurile transferului ei de la Ministerul Apărării Naționale către Consiliul Județean Timiș și înapoi, eșecul administrației județene de a-o transforma în bibliotecă și, ulterior, revenirea ei la Armată. Dar nu intrasem niciodată și, de fapt, nici n-o localizam prea mult în „harta” personală a locurilor din oraș cu care aș fi avut vreo legătură. Practic, nu aveam niciun fel de amintire legată de ceea ce, în acte, se numea „fosta comenduire a garnizoanei”.

garnizoană — Garnizoană – interior, fotografie făcută în 14 decembrie 2019

I-am spus, deci, lui Florin Arhire că da, vreau să urc, dar să vină să-mi arate pe unde. Era, deci, sâmbătă, 14 decembrie 2019, și intram pentru prima dată într-o clădire care, de vreo trei secole, veghea centrul orașului.

„Da’ tu ce cauți aici?”

Îmi amintesc frigul pătrunzător, care „radia” din pereții murdari și scorojiți, parchetul scârțâitor, senzația de labirint, teracotele nefuncționale și tăcerea stranie a unui loc imens și gol, fără utilitate. Și mi-l mai amintesc pe Sorin Predescu, directorul Direcției pentru Cultură Timiș, plin de praf, în haine de lucru, spunându-mi, ușor intrigat: „Da’ tu ce cauți aici?”.

Cinci ani și multe întâmplări cu garnizoana mai târziu, în biroul său luminos de pe strada Pacha, Sorin Predescu îmi spune: „Am preluat-o în 15 iunie 2019, ca delegat al ministrului Culturii de atunci, Daniel Breaz, care mi-a dat o împuternicire să semnez procesele-verbale de predare-primire cu cei de la garnizoana militară. Se întâmpla după vreo cinci ani de încercări de a lua această clădire de la MApN, înainte de 2019. Dar, hai s-o luăm de la început, nu vrei?”.

Sărim, deci, puțin în timp. „Edificiul Diviziei e zidit în anul 1730. S-a clădit pe fundamentul vechii cetăți din timpul lui Carol Robert și pe locul unde, în 1727, se mai aflau încă ruinele unui mare bazar turcesc. În această clădire au locuit guvernatorii militari ai Banatului.În fața palatului Diviziei se află doi stejari, plantați în anul 1923 și având fiecare în față câte o tablă de marmoră pe care se află inscripția «Săditu-s-a acest stejar în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în anul 1923, luna mai, ziua întâia, sub glorioasa domnie a Majestăților Lor Regele Ferdinand făuritorul României Mari și de toți iubita Regina Maria”, notează dr. Nicolae Ilieșiu, în „Timișoara. Monografie istorică”.

Azi, unul dintre cei doi stejari nu mai este, dar povestea totuși merge mai departe. Altfel.

Un imens gol al nimănui. Al tuturor

„Începutul” lui Sorin Predescu e însă mai recent și are legătură cu politicieni locali sau naționali.

„În campania electorală din 2012, când a fost celebrul USL, Ben-Oni Ardelean și-a luat ca slogan de campanie construirea unui muzeu al revoluției anticomuniste. Realitatea este că, în 2013, cu Daniel Barbu la conducerea Ministerului Culturii, acest obiectiv a intrat pe o posibilă listă de finanțare a Unității de Management a Proiectelor / UMP și a fost o vizită prospectivă a celor de la UMP, prin care să identificăm un spațiu. Inițial era chiar Memorialul Revoluției, încercând să combinăm cele două funcțiuni. A existat o opoziție absolută de a se modifica actuala structură și actualul mod de funcționare al memorialului.

Apoi, împreună cu primarul de atunci al Timișoarei, Nicolae Robu, s-a explorat clădirea care este azi Centrul de Proiecte. Clădirea garnizoanei, în acea perioadă, fusese dată Consiliului Județean, ca să facă bibliotecă. Împreună cu cei de la UMP am fost la președintele CJ, Titu Bojin, care a refuzat această colaborare.

Ministerul Apărării Naționale încerca, de fapt, să scape de garnizoană cumva. Nu mult după aceea, ea s-a întors la Armată, CJ Timiș nereușind să facă nimic, și a început o luptă destul de complicată de a convinge miniștrii Apărării, respectiv ai Culturii, care se schimbau destul de repede, să cadă de acord ca această clădire să ajungă la Ministerul Culturii. După vreo cinci ani, un personaj despre care se vorbește puțin azi, Liviu Dragnea, a avut puterea de a convinge doi miniștri să facă acest schimb. În 2019 se întâmplă într-un final acest transfer de proprietate”, povestește directorul DJC Timiș.

Memoria orașului spunea că nu prea treceai pe acolo

Practic, după aproape 300 de ani, comenduirea garnizoanei își pierdea efectiv utilitatea militară.

„Nu a fost niciodată altceva decât clădire militară. I s-a spus Casa Comandantului sau Generalatul Militar și a fost cumva curtea orașului, anticamera. A fost locul unde se strângeau oamenii la guvernator. Guvernatorul militar conducea orașul, având doi primari sub el, unul ortodox, unul catolic (…) dar realitatea este că a fost centrul puterii militare până târziu.

Prin anii ‘60 – ‘70, s-a mutat o parte din birouri. În această clădire au rămas muzica militară, câteva birouri și un arest. Sunt oameni care, la Revoluție, au fost duși la garnizoană. Ea era în funcționare în timpul Revoluției (…) Memoria orașului spune că nu prea treceai prin fața acelei clădiri. Pe vremuri era o bandă de circulație acolo pe care n-o depășea nimeni, nici măcar din greșeală. Era întotdeauna un planton la poartă, era un loc unde nu era treaba ta să ajungi. «Ce cauți aici?» era întrebarea firească a oricărui soldat care stătea în fața acelor porți, chiar dacă erai într-o piață publică. Cumva era o clădire scoasă din circuit.

A fost proiecția puterii în orașul ăsta, iar apoi a rămas a armatei, fără niciun fel de modificare în percepția exterioară”, continuă povestea Sorin Predescu.

„Scheletele” Generalatului

Fiindcă tot vorbim despre percepția exterioară, Generalatul are încă asupra lui – și va păstra poate pentru totdeauna, în ciuda transformărilor – o umbră foarte întunecată.

În 17 decembrie 1989, în Piața Libertății, la doi pași de fosta comenduire a garnizoanei, au fost trase primele focuri de armă. A căzut secerată, împușcată în cap, Lepa Bărbat. Era lângă soțul ei și fiica ei, Ioana, care avea numai 12 ani. Trupul ei și al altor 42 de martiri au fost furate din morga Spitalului Județean Timișoara, duse la București și arse la Crematoriul „Cenușa”. Cenușa lor a fost aruncată într-un canal, lângă groapa de gunoi a Capitalei, Glina.

E doar unul dintre motivele pentru care cei de la Memorialul Revoluției nu vor să audă de această clădire. „De acolo s-a tras, au murit timișoreni în 1989. Acea clădire are o grămadă de schelete, sub nicio formă nu se pliază pe ce facem noi”, explica Gino Rado, președintele Memorialului.

Ne întoarcem însă în decembrie 2019, la 30 de ani de la Revoluția din 1989. Garnizoana devenise, în sfârșit, civilă. Era mare, goală și în centrul orașului.

„Văzând potențialul clădirii și, pentru că nu era nimic programat pentru 30 de ani de la Revoluție, ne-a apucat hărnicia. Deși era plin de gunoaie, ne-am gândit să facem o expoziție. Cu materiale de construcție împrumutate de la colegi și de la prieteni, cu muncă voluntară, am reușit să acoperim fostele vitrine ale fostului muzeu militar care oricum nu prea fusese deschis publicului, să curățăm niște zeci de camioane de gunoi, ne-au ajutat și cei de la penitenciar… Am făcut acolo un spațiu expozițional și, în decembrie 2019, am deschis expoziția în prezența ministrului Culturii și a altor oficialități. A fost o expoziție bună, mai bună decât anticipam inițial, pentru că s-au asociat și un proiect al Centrului Cultural German, și încă vreo doi fotografi”, își amintește Predescu.

Spațiu important pentru pregătirea anului de Capitală Culturală

La vernisajul din 16 decembrie 2019, ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, a ținut chiar un discurs. „Sunt recunoscător pentru că astăzi am dreptul să fiu aici, în clădirea fostei comenduiri a garnizoanei Timișoara, o clădire care va beneficia de un larg proces de regenerare culturală (…) Viitorul muzeu din Timișoara reprezintă un mesaj clar: nu am uitat! Nu am uitat anii de chin ai comunismului, nu am uitat lipsa de umanitate cu care am fost tratați și nu i-am uitat pe cei care nu mai sunt cu noi, dar pentru care ducem mai departe memoria, astfel încât lucruri similare să nu mai aibă loc. Nu am uitat și nu am vrut să uităm”, a spus acesta.

Cinci ani mai târziu, fosta comenduire a garnizoanei e departe de a fi devenit muzeu. În 2020 a fost pandemie, dar, începând din 2021, cu aprobarea Ministerului Culturii, aici au început să fie organizate expoziții mai importante și să fie amenajat cât de cât cumva spațiul.

„A fost un spațiu important pentru perioada de pregătire a Capitalei Culturale. Aici a fost una dintre expozițiile de deschidere ale Capitalei Culturale, făcută de Centrul de Proiecte. Acolo s-a întâmplat și o mare parte din Art Encounters și așa mai departe. A fost și anul Gorzo și vor mai veni proiecte dintre acestea mai puțin instituționale. Ultimul mare eveniment care a avut loc a fost BETA – Bienala de Arhitectură Timișoara, care a făcut un lucru extraordinar din punctul meu de vedere. Au fost dispuși să îmbunătățească spațiul, făcându-l mai coerent, prin dărâmarea unor pereți paraziți. Au refăcut de asemenea curtea interioară, care fusese, pe de o parte, plină de beton în perioada Armatei, apoi a fost spart betonul de către arheologii care au făcut cercetarea arheologică acolo. Acum curtea arată foarte bine și nu numai curtea”, spune Sorin Predescu.

Un spațiu „complicat, mare, puternic”

În 2022, Dumitru Gorzo a venit la Timișoara pentru trei săptămâni, să facă o expoziție în garnizoană. A stat, în schimb, șase luni și a descoperit, printre altele, fascinația exercitată de această clădire asupra oamenilor.

„Am venit și am văzut locul ăsta. Era gol, era frig și erau multe probe făcute de o companie care se ocupa de niște studii de rezistență. Am lucrat zilnic și mare parte din timp poarta a fost deschisă. Ce-i drept, nu deschisă larg, trebuia să ai suficient interes să te împingi în ea sau, când era deschisă, să intri. Și a intrat lume. Sunt destui timișoreni curioși care n-au avut niciodată acces înăuntru… E un spațiu foarte complicat să conlucrezi. E mare, e puternic, are o istorie apăsătoare. Ăsta a fost pariul – o vreme am crezut că mă bat cu spațiul, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că nu e vorba cine pe cine, e o chestie dacă putem să ne transformăm unul pe celălalt”, povestește artistul.

Doi ani mai târziu, în 2024, BETA – Bienala de Arhitectură Timișoara a dus altă luptă cu garnizoana. „Prin ediția aceasta a bienalei am descoperit un loc în centrul orașului într-o lumină în care n-a mai fost, punând în legătură Piața Libertății cu curtea garnizoanei, care sunt cumva de aceeași greutate, dar neconștientizat (…) Ne-am uitat mereu la casa asta ca la… am domesticit-o cumva, de asta vezi că avem și un pat în spațiul central și vei mai găsi și alte elemente din astea casnice și ăsta e motivul pentru care duminică am încercat să ne dăm întâlnire în jurul mesei și să mâncăm de prânz împreună, în diverse forme. Ce ne-am propus să facem este să devină un loc viu pe parcursul a șase săptămâni și să fie explorată de oricine”, explică Alexandra Trofin, coordonatoarea BETA.

Unele lucruri nu se schimbă

Toate sunt însă intervenții temporare, desfășurate în paralel cu un proces lung și anevoios: cel de proiectare și construire a Muzeului Național al Revoluției Anticomuniste.

În noiembrie 2021, UMP a încheiat contractul și a emis ordinul de începere a proiectării, de care se ocupă asocierea Popp & Asociații – Pipe Design – Westfourth Architecture SRL. „Proiectantul și partenerii săi se angajează ca, prin contractul semnat, să presteze serviciile de proiectare într-un interval de 8 luni, exclusiv perioadele de avizare și aprobare a documentațiilor”, preciza, la acea vreme, UMP. Suma la care a fost atribuit contractul este de 1,14 milioane de euro, cu TVA.

Trei ani mai târziu, proiectul nu e gata, fiindcă lucrurile au fost, evident, foarte complicate. Din nou, Sorin Predescu: „S-a făcut o schiță de proiect, s-a discutat, care s-a analizat și s-a ajuns la faza PUZ, la care au existat destule obiecții. A fost pusă în discuție dimensiunea prea mare a obiectului inserat în curtea garnizoanei. Acolo va apărea o clădire nouă, drept e că mare parte scufundată în pământ, tocmai pentru că nu are voie să depășească o anumită înălțime, pentru a nu strica peisajul de patrimoniu.

Ce ni s-a părut nepotrivit era că aproape subordona clădirea veche. Clădirea veche devenea un fel de clădire administrativă, un fel de poartă de intrare, cu birouri. Au fost câteva inadvertențe, în sensul că proiectanții n-au venit foarte des pe teren și nici cei care au făcut studiile n-au fost foarte des pe teren, dar s-au reglat lucrurile. În cele din urmă au înțeles importanța clădirii, am reușit să-i convingem să transforme clădirea fostei garnizoane într-o clădire pentru expoziții temporare. Practic, să aibă funcțiunea pe care astăzi, în mod organic, o are, să se transforme într-un spațiu expozițional central, foarte important pentru Timișoara, fiindcă e unul dintre cele mai mari spații expoziționale din țară și nu e o exagerare”.

„O parte din clădire va fi, de fapt, o curte acoperită”

„În curte se va construi. Știu că oamenii regretă acel spațiu liber care este azi în curte, dar să nu uităm că nu l-a văzut nimeni până acum cinci ani. Deci se va construi o clădire cu patru niveluri, din care două subterane. O parte din clădire va fi, de fapt, o curte acoperită. E un acoperiș care se duce din clădirea veche până în clădirea nouă, dar asta nu înseamnă că e o clădire în sine. Va fi un dialog, pentru că spre piață vom avea clădirea veche restaurată și aripile laterale. Vei intra într-o curte acoperită și de acolo într-un spațiu muzeal mai degrabă în zona de Virtual Reality. Va fi un muzeu de imagine, de stare, de emoție. Revoluția a fost un episod în sine, e o istorie foarte recentă, nu obiectele sunt importante. E un fel de retrăire a ce s-a întâmplat atunci, a emoției de atunci. Revoluția a fost o emoție. E un proiect scump, bani sunt”, continuă directorul DJC.

„Ministerul Culturii are în implementare, prin Unitatea de Management a Proiectului, două acorduri-cadru de împrumut încheiate cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, în valoare totală de 348,8 milioane de euro, fără TVA, destinate reabilitării clădirilor de patrimoniu și de reconstrucție și modernizare a edificiilor ce găzduiesc instituții publice de cultură. Liniile de finanțare cuprindeau inițial 20 de obiective, iar în anul 2014, la propunerea formulată de majoritatea parlamentarilor de Timiș și prin demersurile ulterioare întreprinse de Ministerul Culturii, a fost inclus un nou obiectiv vizând înființarea Muzeului Național al Revoluției Anticomuniste”, scrie în memoriul tehnic realizat de proiectantul de arhitectură și urbanism.

Încă sunt surprize

Din punct de vedere structural, clădirea este în stare bună, cu o singură excepție: o travee dinspre strada Lucian Blaga. Nu sunt însă necesare intervenții structurale majore. Și mai interesant este că imobilul are încă surprize.

„Odată cu desfacerea unuia dintre zidurile parazite am descoperit că sub tot parchetul din spațiul expozițional e parchetul vechi austriac, care de fapt nu e chiar parchet, sunt niște plăci din lemn foarte interesante. Tot după desfacerea zidurilor parazite s-a văzut că și circulațiile sunt extrem de logice. Există nu doar o scară de urcare, ci două scări de urcare și încă o scară cumva de rezervă. E o scară principală și o scară de servitori, sunt tot felul de mici «bijuterii» pe care le descoperim. Forma inițială înseamnă că va avea trei arce de intrare. De altfel, am și desfăcut a treia arcă și deja e mai aproape de volumele inițiale”, mai spune Sorin Predescu.

La modul cel mai optimist, lucrările efective de construcție a noului muzeu ar putea începe în primăvara anului 2026. Până atunci însă, în vechea garnizoană se vor mai întâmpla lucruri interesante.

Ce se întâmplă anul viitor

În decembrie va fi o expoziție la 35 de ani de la Revoluție, iar în 2025 aici e programată Bienala Art Encounters.

„Probabil anul viitor vom găzdui și o expoziție a unui mare pictor, Gili Mocanu, aflat în Top 5 artiști contemporani din România. Gili Mocanu a lucrat mult și a expus puțin. Există mult conținut și cumva vrea să-l dea pe tot odată. Acest spațiu a contribuit esențial la a transforma Timișoara în capitala reală a artei contemporane din România. Da, a fost nevoie de garnizoană, nu e niciun fel de prostie aici. E o realitate, chiar a fost nevoie de spațiul ăsta… Cam toți au început acolo, a fost primul loc de joacă și, da, mai departe s-a dus fiecare pe povestea lui”, mai spune Predescu.

„Deci clădirea asta se reintegrează în viața orașului”, i-am spus directorului Direcției Județene de Cultură Timiș.

E mai mult decât atât, vine răspunsul: „Pentru prima dată, clădirea asta își dobândește locul în viața orașului. E cumva o premieră. O compar cu un teren viran, cum era cel de la Antene. Timișorenii vechi poate își aduc aminte, exista un teren foarte mare pe care îl ocoleai. Erau niște antene. Le vedeai, erau înconjurate de garduri, dar în harta noastră cognitivă nu era parte a orașului. Când s-a construit actualul mall, parcă apăruse de undeva un teren nou. Clădirea asta, deși acolo de 300 de ani, de fapt, abia acum apare. Se completează pe harta noastră. Când am intrat prima dată nu am perceput cât e de mare acea curte. Atunci am perceput și că între Modex și Piața Libertății există un teren, nu e o clădire”.

În 14 decembrie 2019 n-am mai ajuns unde ar fi trebuit să ajung. Am intrat prima dată în garnizoană, am ieșit pe balconul care dă înspre Piața Libertății și am realizat că sunt la marginea a două lumi pe cale să se întâlnească prima dată cu adevărat. În spatele meu – frig, întuneric și fotografii ale unor oameni care credeau în libertate. În față – frig, lumini colorate și râsete, ale unor copii pentru care libertatea a venit ca un dat firesc.

Cinci ani mai târziu, cele două lumi au început să se cunoască. Nu sunt confortabile una cu alta, dar continuă să se descopere reciproc. Și poate să facă pace. Cultura are darul ăsta.

***
Acesta este al doilea dintr-o serie de trei articole care își propun să documenteze transformarea, temporară sau definitivă, unor spații industriale, militare sau de altă natură în spații destinate culturii, în perspectiva anului de Capitală Culturală Europeană al Timișoarei.

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.